23/12/2025
Copilăria mea a fost fără telefoane și fără tablete, dar cu dimineți când te trezeai și nu mai vedeai pe geam pentru că zăpada acoperise casa până la acoperiș.
Îmi aduc aminte că în fiecare iarnă, prima ninsoare era o sărbătoare. Țineam nasul lipit de geamul rece și priveam cm fulguii căzând transformau strada într-un tărâm alb și magic. Nu existau notificări pe telefon, nu erau aplicații de vreme - știai că a nins când auzeai zgomotul ciudat al străzii acoperite în zăpadă, când totul devenea mai mut, mai cald la suflet.
Mă trezeau părinții dis-de-dimineață. „Hai să săpăm, că nu mai putem ieși din curte!" Iar eu, copil fiind, priveam zăpada ca pe o aventură, nu ca pe o dramă. Lua tata lopata mare de lemn, eu una mai mică, și începeam să săpăm tuneluri prin nămeții care acoperiseră poarta. În trei ore de muncă, făceam un tunel prin care puteai să treci aplecat, ca prin canalele unui castel de gheață.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat bucuria pură de a sări din tunel direct în troian și de a dispărea complet sub zăpadă, simțind cm frigul îți intră pe gât, pe mâneci, peste tot.
Vecinii ieșeau și ei cu lopeți. Nu aștepta nimeni primăria, nu se plângea nimeni la televizor. Fiecare își lua lopata din casă - pentru că toată lumea avea lopeți de zăpadă, preventiv, din toamnă - și dezăpezea în jurul casei. Apoi ieșeai la drum, făceai o cărare, mai dădeai o mână de ajutor la vecini. Era o solidaritate pe care generațiile de azi nu o mai înțeleg.
Strada noastră devenise un canion alb. Pe margini, zăpada se înălța mai sus decât capul meu de copil. Umblam prin tranșee săpate în troiene, vedeam doar cerul deasupra și pereții albi în stânga și-n dreapta. Când întâlneai pe cineva, trebuia să te dai la o parte, să te lipești de zăpadă ca să treacă celălalt.
Iarna însemna săniușul făcut de tata în atelierul fabricii. Nu erau sănii de plastic colorate din magazin - erau construcții din lemn de fag și șipci de metal, făcute pe șpagă, după program, cu dragoste și meșteșug. Fiecare copil avea o sanie unică, personalizată, care durea o viață întreagă. Când se strica ceva, tata o repara. Nu o aruncai după un sezon.
Ne adunam cu toții la derdelușul din cartier - o pantă pe care o găseam oriunde era un deal, o moviliță, orice. Făceam curse până se întuneca. Jucam „hoții și vardiștii" cu săniile - unii fugeau cu sania, alții trebuiau să-i prindă, să-i atingă. Când îi prindeai, ieșea din joc. Se juca în mulți copii, toți cu sănii, toți cu obrajii roșii de frig, cu nasurile care curgeau și mănuși ude până la cot.
Nimeni nu intra în casă după două ore. Stăteam afară până ne înghețau picioarele în cizme, până degetele nu le mai simțeam. Mama striga de la geam: „Vino înăuntru, că îngheți!" Dar noi rezistam încă o oră, încă o cursă, încă o bătălie cu bulgări.
Când în sfârșit intram în casă, mama ne dezbrăca lângă sobă. Hainele fumegau pe șifonier. Puneam ciorapi și căciuli pe țevi să se usuce până a doua zi. Beam ceai fierbinte cu miere și ascultam cm afară vântul continua să bată, știind că mâine totul o să fie iar acoperit de zăpadă proaspătă.
Te-ai întrebat vreodată cm era să ai o copilărie în care distrația nu venea dintr-un ecran, ci din efortul de a săpa, de a alerga, de a supraviețui frigului? Pentru că iarna anilor '70-'80 nu era pentru cei slabi - era pentru copiii care știau că bucuria se câștigă, nu se consumă.
Făceam oameni de zăpadă de 3 metri înălțime cu tot cartierul. Puneam morcovi pentru nas, cărbuni pentru ochi, băgam o eșarfă veche a bunicii. Și omul acela de zăpadă stătea acolo luni întregi, până în martie, pentru că zăpada nu se topea peste noapte cm se topește azi. Îngheța, se întărea, devenea parte din peisaj.
Construiam cazemate și forturi din zăpadă. Băteam zăpada până se făcea tare ca betonul. Făceam pereți, turnuri, tranșee. Ne împărțeam în echipe și ne bateam cu bulgări ore întregi. Țineam cazemata, apăram fortul. Aveam strategii, planuri de atac, totul inventat de noi, fără tutorial pe YouTube, fără ghiduri pe internet.
Seara, când ne adunam pe bancă în fața blocului - bancă acoperită de zăpadă pe care o curățam cu mâinile - povestea fiecare despre ziua lui. Făceam glume, râdeam, ne spuneam povești de groază. Nu exista telefonul să ne distragem atenția, nu exista să te uiți în ecran în loc să vorbești cu cel de lângă tine. Era doar grupul, vocile, frigul și prietenia.
Când ningea noaptea, dimineața găseai zăpada perfect albă, neatinsă. Primul copil care ieșea afară era rege - avea tot cartierul la dispoziție, să facă primele urme. Era o onoare să fii tu cel care strica imaculatul. Alergam afară în papuci doar să las prima urmă.
Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce înseamnă să te trezești într-o lume transformată complet peste noapte, fără știri dramatice la televizor, fără live-updates pe telefon, doar cu bucuria pură de a descoperi zăpada.
Astăzi, când văd copiii uitându-se în telefoane în loc să se joace afară, când văd că la prima ninsoare părinții intră în panică și țin copiii în casă, realizez cât de mult s-a pierdut. Iarna nu mai e ce era. Și nu pentru că s-a schimbat clima, ci pentru că s-a schimbat modul în care o trăim.
Copilăria mea a fost fără tehnologie, dar a fost plină de zăpadă, de aventuri reale, de prieteni adevărați și de amintiri care nu sunt stocate într-un cloud, ci în inimă, pentru totdeauna.
