Itz'a Travel

17/12/2025

Nu este genul de carte care să te facă să visezi la un bilet de avion. Din contră, te face să închizi ecranul, să lași telefonul deoparte și să te întrebi de ce ai simți nevoia să vezi atât de multe, atât de repede. Nu te ajută dacă ești pe ultima sută de metri înaintea unei călătorii complicate, consumatoare de energie, riscantă pe alocuri! (stay tuned 😊)
Ce avem noi aici? Povestea unei expediții în platoul tibetan, unde Sylvain Tesson îl însoțește pe fotograful de natură Vincent Munier în căutarea unui exemplar al leopardului zăpezilor. Spre deosebire de o aventură clasică, călătoria este dominată de așteptare, tăcere și imobilitate.
Zilele petrecute în frig și singurătate devin un prilej de reflecție asupra relației omului cu natura și asupra excesului lumii moderne. Leopardul, care apare rar sau deloc, capătă valoare simbolică: reprezintă frumusețea care nu se lasă posedată, refuzul spectacolului și al consumului vizual.
În esentă, cartea este o meditație asupra discreției, răbdării și retragerii, o pledoarie pentru a privi lumea fără a o invada și pentru a accepta că unele lucruri există tocmai pentru că nu se arată.
Leopardul zăpezilor nu apare pentru a valida efortul uman. Nu răsplătește răbdarea, nu confirmă așteptarea. Este acolo sau nu, indiferent de dorința noastră. Ca cititor – și ca om care a căutat adesea „momentul perfect” în călătorii – am simțit că această absență spune mai mult decât orice apariție spectaculoasă. Leopardul refuză să fie experiență. Și tocmai de aceea devine memorabil.
Enjoy!
17.12.2025

29/11/2025

E sâmbată seara si am vibe-ul ăla de Teleenciclopedia (generațiile Z și Alpha să caute detalii pe net). Citesc maxim 30-40 de zilnic, mai mult este copleșitor.
Cartea nu se lasă parcursă în ritm grăbit absorbită cu ușurința unei narațiuni lineare, ci se deschide lent, strat cu strat, precum un continent de gheață ce își dezvăluie treptat secretele în lumina slabă a unei zile polare.
Lopez descrie o Arctica inteligibilă emoțional fără să-i distrugă misterul. Nu o explică pentru a o domina, ci o explică pentru a o respecta. Memorabil capitolul dedicat faunei arctice: caribu, boul moscat, ursul polar, narval, vulpea arctică, balene cenușii.
Deși cartea a fost scrisă în anii ’80, prezența schimbărilor climatice se simte ca un fior rece în multe dintre pagini. Lopez observă fragilitatea ecosistemelor arctice, vulnerabilitatea lor la perturbările umane, echilibrul lor precar. Scrierile sale despre stabilitatea gheții, despre migrațiile animalelor, despre relațiile complexe dintre specii par astăzi aproape profetice.
Ce invatam? Că frumusețea nu este zgomotoasă. Că misterul merită respect, nu cucerire. Că omul nu este măsura tuturor lucrurilor. Că tăcerea este un limbaj. Că fiecare animal, fiecare vânt, fiecare formă a gheții este o poveste.
Enjoy!
29.11.2025
PS: 2 săptămâni pentru Golden Circle-ul islandez si, dacă nu cer prea prea mult Bunuțului, câteva zile pentru Nuuk si imprejurimi!

16/11/2025

02/11/2025

„The Last Train to Zona Verde” este un jurnal de călătorie în care celebrul Paul Theroux porneşte din Cape Town (Africa de Sud) şi încearcă să străbată ţărmul vestic al Africii spre nord, prin Namibia şi apoi în Angola (faină zonă, great memories).
Cartea cuprinde observaţii despre locuri vizitate, popoare întâlnite, istorie şi context politic, dar şi introspecţii personale: ce îl motivează pe autor să călătorească, ce se întâmplă când „ceva nu merge”, când luxul turistic şi sărăcia extremă se suprapun.
Theroux ne invită să lăsăm deoparte visul idilic al „Africii virgine” şi să vedem ce e cu adevărat acolo: resurse uriaşe, foame, corupţie, disparităţi şocante… dar şi oameni, comunităţi care rezistă, spaţii care încă respiră. Şi, foarte important, să ne întrebăm ce înseamnă să mergem acolo — dacă „a fi martor” este suficient sau dacă trebuie să fii şi participant, sau dacă simpla prezenţă a turistului schimbă ceva (şi dacă e schimbare bună).
Pentru cine e această carte? Pentru iubitorii de literatură de călătorie serioasă, nu doar de escapadă. Pentru cei interesaţi de Africa dincolo de „safari” şi plaje, pentru cei care vor critică, context, politică, istorie.
Sariti peste ea dacă: vă asteptati la un „ghid de călătorie” plin de hoteluri, rute turistice şi locuri instagramabile. Sau dacă preferati o carte de aventură optimistă, fără multă frustrare sau ambiguitate.
Enjoy!
02.11.2025

24/10/2025

Prima mea călătorie aici a fost nevinovată și entuziastă, așa cm sunt toate începuturile. Nu știam aproape nimic despre oraș. Nici despre zidurile sale medievale, nici despre turnurile care străjuiesc centrul vechi. Eram într-o perioadă a vieții în care fiecare loc părea să aibă sens doar pentru că era diferit de ceea ce știam. Tallinn nu era doar un oraș — era o promisiune. Promisiunea că lumea e mare și frumoasă, că există colțuri de istorie care nu se grăbesc, chiar dacă tu o faci.
Când am revenit la Tallinn, d**a 7 ani, nu am mai avut nevoie de hartă. Nici de plan. Orașul îmi era deja familiar — dar într-un fel ciudat, ca un prieten vechi de care nu știi dacă te mai bucuri sau îți amintești doar bucuria. Străzile erau aceleași. Aceleași turle, aceleași ziduri, aceleași cafenele cu miros de scorțișoară.
Lângă mine nu mai era entuziasmul primului drum, ci un soi de liniște care crește atunci când te întorci într-un loc pe care nu trebuie să-l mai descoperi. Îl știi. Iar el te știe.
După alți șapte ani, viața mea nu mai este aceeași. Între timp s-au ”ratacit” oameni, vise, ritmuri. S-au adunat trairi, lectii, adancime! Lumea se grăbeste mai tare decât înainte.
Dar Tallinn... Tallinn pare că a rămas la fel.
Tallinn, see u soon (de aici va incepe cu adevarat marea mea aventura spre est)!
24.10.2025

08/10/2025

Nu e doar o piesă despre despărțiri, ci despre condiția de a fi mereu între: între două lumi, două decizii, două versiuni ale sinelui.
Fiecare dintre noi arde poduri. Dar adevărata maturitate nu e să nu te mai întorci, ci să știi când merită să le reconstruiești. Baietii de la Status Quo ne învață că nu trebuie să ne rușinăm de slăbiciunile noastre, de ciclurile noastre de plecare și revenire. Că, în fond, umanitatea se definește nu prin ruptură, ci prin capacitatea de a reface legătura, oricât de fragilă.
Și poate acesta e mesajul ascuns al cântecului: podurile nu ard niciodată de tot. Ele se rescriu în amintire, se reconstruiesc în gesturi, se refac în cuvinte.
PS: nu este de la ploaie. Just memories!
Enjoy!
08.10.2025

Striped Bare For more go to ---- https://www.youtube.com/watch?v=6u5rrXENMTQ&list=UU7Eh-kQ5bod-4hCL25HviAg

02/10/2025

În rucsacul fiecărui călător, pe lângă hărți și biletul de avion, se ghemuieste și un playlist, adunat cu trudă, melodie cu melodie, din trăiri, povețe, lovituri. Iar dintre acestea, una dintre cele mai autentice, șoptește exact ceea ce călătorul știe deja: că adevărata destinație nu e la capătul drumului, ci în locul în care alegi să „uiți lumea”.
Unul dintre aspectele definitorii ale vieții de calator este efemeritatea relațiilor. Într-un hostel din Vilnius cunoști pe cineva cu care bei o bere, iar a doua zi drumurile voastre se despart. Într-un tren prin Vietnam împarți mâncarea cu un necunoscut, iar peste câteva ore nu-l vei mai revedea niciodată. Azi, locul de lânga tine este ocupat iar la următoarea statie poate deveni liber. Melodia aduce în prim-plan exact fragilitatea acestor clipe. Versurile nu promit eternitatea, ci doar intensitatea momentului. Nu se vorbește despre viitor, ci despre prezentul pur. Pentru un călător, acest prezent devine moneda de schimb a întregii existențe.
Enjoy!
02.10.2025

Snow Patrol, Chasing CarsReworkedLive at the Royal Albert HallLondon 25th November 2009

21/09/2025

Călătoria în Africa înseamnă să accepți haosul, nu să cauți perfecțiunea.
Sud-africanul Sihle Khumalo călătorește de la Cape Town la Cairo. Traversează continentul în cea mai grea formă posibilă, cea terestră, cu autobuze, fără rute sigure. Doar cu încăpățânarea de a demonstra că Africa nu este un clișeu, ci un continent viu și plin de contradicții, etichetat pe nedrept ca fiind unul “întunecat”.
Călătoria lui Khumalo nu este un simplu traseu geografic, ci un exercițiu de libertate. În timp ce lumea modernă transformă travel-ul într-o industrie a confortului, Khumalo alege să se arunce în necunoscut. Autobuzele sfidează gravitația și se strică în mijlocul drumului, numărul de persoane depășește cu mult capacitatea, cazările sunt sau nu disponibile, granițele sunt ostile, abundă praful, mirosurile și oboseala. Astfel, Africa devine un manual viu care te învață cm să înduri ceea ce nu poți schimba și cm să găsești sens chiar în efortul continuu.
Alegerea radicală a lui Khumalo (îndrăzdenț, ironic, brutal de sincer, uneori vulgar) ne obligă să vedem că autenticitatea nu e romantică, ci deseori obositoare și incomodă. Dar tocmai în acest disconfort se află adevărul.

05/09/2025

Unul dintre cele mai fascinante lucruri este faptul că, dacă le oferi „shika senbei” – biscuiți speciali vânduți în tot orașul – multe dintre căprioare îți fac o plecăciune. Se apleacă scurt, ca și cm ți-ar adresa un salut sau o mulțumire. Nu e clar dacă acest gest a fost învățat sau dacă s-a transmis instinctiv de-a lungul timpului, dar experiența e unică. În fața ta, un animal se comportă cu o eleganță pe care rareori o întâlnești și într-un ceremonial omenesc.
Această plecăciune nu este doar o curiozitate simpatică, ci un simbol profund al conviețuirii dintre oameni și animale, al respectului reciproc. Pentru japonezi, ea devine o dovadă că tradiția și natura pot coexista.
Se spune că aceste căprioare sunt mesagerii zeilor. Și poate că așa este. În felul lor simplu, printr-un pas delicat sau o plecăciune neașteptată, îți aduc aminte de respectul pe care ar trebui să-l purtăm vieții, sub orice formă ar apărea ea.
In Nara oamenii și animalele împart aceeași poveste, aceeași stradă, aceeași respirație. Căprioarele îți arată că sacralitatea nu e doar în temple uriașe, ci și în gestul mic, în clipa de tăcere, în privirea împărtășită.

05/09/2025

„There’s still time to change the road you are on.”
Un vers care cade ca un clopot în mijlocul vieții. Nu e doar o propoziție, e o revelație simplă, crudă, dar luminoasă: indiferent cât de departe ai mers pe un drum, indiferent câte rătăciri sau ocolișuri ai strâns în pașii tăi, există mereu un răgaz, o fereastră, o șansă de întoarcere.
El spune că nu e prea târziu. Că prezentul e viu și maleabil, că viitorul nu e pecetluit. Drumurile nu sunt ziduri, ci cărări de praf care se pot schimba sub talpă. Poți apuca altă cale, poți reînvăța mersul, poți să refaci harta.
E un vers care te cheamă la introspecție și curaj. E șoapta care îți spune: nu ești condamnat, nu ești prins, nu ești fixat pe șine. Ai libertatea să schimbi direcția, chiar și acum, chiar și aici.
În el, „Stairway to Heaven” încetează să mai fie doar o melodie. Devine un sfat de viață, un fel de promisiune că lumina e încă disponibilă, dacă alegi să o cauți.
Las mai jos o varianta baietilor de la Led Zeppelin, leac al tineretii mele!

16/08/2025

Adevărata loialitate nu moare niciodată!
În Tokyo, lângă gara Shibuya, un câine pe nume Hachikō a demonstrat lumii ce înseamnă loialitatea adevărată. Zi de zi, timp de aproape zece ani, el și-a așteptat stăpânul care nu avea să se mai întoarcă niciodată.
Nu a contat frigul, ploaia sau trecerea anilor. Nu a contat că speranța era de mult pierdută pentru ceilalți. Pentru Hachikō, legătura cu stăpânul său era eternă.
Povestea lui ne arată că loialitatea nu se măsoară în timp, ci în profunzimea inimii. Ea înseamnă să rămâi, să crezi și să iubești, chiar și atunci când lumea îți spune că e imposibil.
Blu, Hachikō al meu, forever!
16.08.2025