05/01/2025
Localitatea Escu cunoaște prima atestare în același secol și an cu Elciu, într-un document din anul 1378, sub forma Vrock.
În secolul al XVI-lea înscrisurile
rețin mai multe denumiri ale satului:
Weech–în anul 1511, Wechk–în anul 1561, Veszk– în anul 1589 și Vechke–
în anul 1591. Abia cu prilejul Conscripției de la 1733 a “tuturor preoților și locuitorilor români din Transilvania”, efectuată în timpul
episcopului Ioan Inochentie Micu–Klein, găsim înserat din nou numele localității sub forma Laczka. Într-o altă conscripție de la mijlocul secolului al
XVIII-lea, cea întocmită de vicarul episcopesc Petru Pavel Aron,la 1750, găsim toponimul Jecskul , pentru ca în
Conscripția românilor făcută de generalul baron Nicolae Adolf von Bukow, între anii 1760-1762, să se găsească forma Vaczk.
Recensământul oficial din anul 1850 notează alte două toponime:Vecsk și
Jeczk, iar în anul 1854, în Buletinul Guberniului Provincial, localitatea să aibă mai multe denumiri, mai apropiate de forma actuală: Vèczke și mai ales Fețcu
Localitatea se centrează ca denumire pe sufixul românesc-“esc”,-“ească”, care continuă sufixul latin-“iscus”, cu origini străvechi indo-europene. Se
pare că a existat și în limba traco.dacă. Are drept corespondențe semantice în portugheza (-“esco”), spaniolă (-“isco”) și în sardă (-“iscu). În prezent este brand românesc, precum terminația „ov” sau “ski” la slavi, particula „o” la irlandezi, sau particula „di” la italieni.
Aceste sufixe „esc”, „ească” sunt la origine sufixe antroponimice, având semnificația de „urmașii unui strămoș comun”, dar în obștile sătești au dobândit în toponimie și alt sens suplimentar, mai concret, de „posesiune comună a urmașilor unor strămoși”.
În latina populară Euskunus = escunus = escus are sensul de neam cu, înrudit cu, și a devenit sufixul escu în română, cu acest sens. Devenit oiconim, Escu subliniază vechimea celor ce țin de un anumit loc, deci face trimitere la existența din vechime în aceste locuri
a unui spațiu locuit
Multe din numele de familie din onomastica românească sunt derivate, având sufixe tradiționale, așa cm ar fi -escu, -ăscu, -eanu, -an, -aru, -atu, sau -oiu, care sunt cele mai frecvent întâlnite. Aceste sufixe sunt specifice limbii române, constituind un semn de recunoaștere al apartenenței respectivelor nume la familia onomasticii limbii române.
De obicei, sufixul -escu este atașat unui prenume masculin (de cele mai multe ori), cu semnificația fiul lui [prenumele tatălui]..Sufixul ușor schimbat, -ăscu, este mai rar întâlnit, corespunzând unei faze mai vechi a limbii române.
