06/01/2026
Februarie 1979 – Autobuzul care n-a mai ajuns la Vaslui
În februarie 1979, un autobuz Ikarus al ITA Vaslui, cursa Bârlad–Vaslui, a rămas blocat 17 ore în viscol, pe drumul dintre localitățile Puiești și Muntenii de Sus. La bord erau 52 de oameni. N-a murit nimeni. N-a leșinat nimeni. Nimeni n-a urlat. Au supraviețuit pentru că au stat uniți.
Era puțin după ora 18 când autobuzul a intrat în câmp deschis. Vântul bătea din lateral cu o forță cm rar se vede. Zăpada nu cădea – zbura. Vizibilitatea scăzuse sub 10 metri. Șoferul, un bărbat de 43 de ani, cu 20 de ani de traseu în spate, a încetinit până la 10 km/h.
La un moment dat, roțile din spate au început să patineze. Autobuzul a mai mers 30 de metri și s-a oprit. Șoferul a încercat să dea înapoi. N-a mai putut. Vântul adunase deja troiene în spate.
Motorul a fost oprit pentru a economisi motorina. Afară erau -24 de grade. În interior, în primele ore, era suportabil. Oamenii aveau paltoane groase, cojoace, fulare din lână adevărată. Nimeni nu se ridica nervos. Nimeni nu întreba „cât mai durează”.
În autobuz erau:
– muncitori care veneau de la schimbul doi
– o învățătoare care mergea acasă
– două femei cu sacoșe pline de mâncare
– trei militari în termen
– un copil de 4 ani
– un bătrân care mergea la spital pentru analize
Pe la ora 21, frigul a început să se simtă serios. Geamurile se albeau pe dinăuntru. Respirația se vedea. Atunci, cineva a spus, simplu:
— Haideți mai în față.
Oamenii s-au strâns în jumătate de autobuz. Fără ceartă. Fără ordine. Natural. Cei mai tineri au stat în picioare. Copilul a fost pus pe două genți. Bătrânul a fost mutat la mijloc.
O femeie a scos o sticlă de ceai. Alta, o pungă cu pâine. Cineva avea slănină. S-a tăiat cu briceagul, pe genunchi. Feliile erau subțiri, dar ajungeau la toți. Nimeni n-a ascuns nimic.
În jurul orei 23, copilul a început să plângă de frig. Mama nu mai simțea mâinile. Două femei și-au scos paltoanele și le-au pus peste el. Un militar l-a ținut lipit de piept o oră întreagă. Copilul a adormit.
Noaptea a trecut greu. Oamenii vorbeau încet. Povesteau din viață. Despre copii. Despre serviciu. Despre cm „a mai fost și în ’54”. Frigul era acolo, dar frica nu.
Dimineața, pe la ora 8, autobuzul era aproape îngropat până la geamuri. Șoferul a ieșit de câteva ori să verifice drumul. Când s-a întors cu obrajii albi de ger, nimeni nu l-a certat. Cineva i-a pus o eșarfă la gât.
Ajutorul a venit abia după-amiaza. Un tractor de la CAP, cu lanțuri, a ajuns încet, prin câmp. A durat două ore să scoată autobuzul. Când ușa s-a deschis, oamenii au coborât pe rând. Nu se înghesuiau.
La Vaslui, la autobază, li s-a dat ceai fierbinte. Două persoane au fost duse la spital cu degerături ușoare. Copilul era bine. Bătrânul a ajuns la analizele lui cu o zi întârziere.
Nimeni n-a dat interviuri. Nimeni n-a făcut poze. N-a existat Facebook. Povestea a rămas doar între ei.
Astăzi, când un autobuz întârzie 40 de minute și oamenii urlă, filmează, cer vinovați și despăgubiri, e greu de înțeles cum, în iernile României vechi, supraviețuirea nu venea din aplicații sau autorități, ci din om lângă om.
Pentru că atunci, oamenii erau mai săraci, mai obosiți, mai flămânzi —
dar mult mai împreună.
