16/04/2025
Țara este la țară.
Primul client care i-a spus că brânza lui e mai bună decât cele din supermarket l-a făcut pe Vasile să plângă în drum spre casă.
În fiecare sâmbătă dimineața, piața din centrul orășelului Câmpulung Moldovenesc se transformă într-o explozie de culori și mirosuri. Sub umbrele improvizate și corturi colorate, fermieri din satele din jur își așază cu grijă marfa pe mese acoperite cu fețe de masă în carouri roșii și albe. E doar ora șase, dar forfota e deja în toi.
Vasile Achiței, din satul Vama, își aranjează caşcavalurile și telemea în cutii de lemn pe care le-a meșterit chiar el. La șaizeci și doi de ani, ridurile de pe fața lui povestesc despre decenii de trezit la patru dimineața pentru a mulge cele opt vaci pe care le ține în gospodăria modestă. Soția lui, Elena, stă alături, aranjând borcanele cu smântână proaspătă.
"Pune-le pe alea mai galbene în față, se văd mai bine," îi șoptește ea, în timp ce Vasile mormăie ceva neinteligibil. După patruzeci de ani de căsnicie, sfaturile ei sunt mereu ascultate, chiar dacă aparent ignorate.
Până acum trei ani, laptele lor lua calea fabricii din oraș, unde era plătit la un preț de nimic. Abia reușeau să-și scoată cheltuielile pentru furaje și medicamente pentru animale. Apoi, într-o zi, primarul din Vama i-a adunat pe toți fermierii locali.
"Organizăm târg săptămânal de produse locale," le-a anunțat. "Nu mai vindeți la intermediari pentru câțiva lei. Veniți direct și vedeți ce se întâmplă."
La început, Vasile a fost sceptic. Cine ar cumpăra de la el când supermarketurile din oraș oferă brânzeturi frumos ambalate, cu etichete strălucitoare? Dar Elena a insistat, așa că într-o sâmbătă rece de octombrie, s-au trezit la trei dimineața pentru a pregăti prima lor prezență la târg.
Au vândut tot în două ore.
"Doamnă, brânza asta are gust de copilărie," i-a spus o femeie elegantă Elenei, cumpărând trei bucăți de telemea. "De când nu am mai mâncat așa ceva!"
Pe drumul spre casă, Vasile a numărat banii de trei ori. Era dublu față de ce primea de la fabrică pentru aceeași cantitate de lapte.
"Poate e întâmplare," a spus el prudent. "Să vedem săptămâna viitoare."
Dar săptămâna viitoare a fost la fel. Și cea de după. Iar acum, trei ani mai târziu, Vasile și Elena au clienți fideli care îi caută special. Unii chiar le rezervă produse în avans, prin mesaje trimise nepoatei lor de paisprezece ani, care le gestionează acum comenzile pe telefon.
Pe vremuri, când spuneai că ești țăran, era aproape o insultă. Astăzi, când te prezinți ca producător local, oamenii te privesc cu respect, de parcă ai păstrat o comoară care era pe cale să se piardă.
În această dimineață de iulie, la standul de alături, Maria Bădic, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani, etalează comori din grădina ei: roșii mari care miros a soare, castraveți noduroși dar savuroși, ardei grași și vinete lucioase. Până acum câțiva ani, Maria era convinsă că va muri cu amărăciunea că nimeni nu mai apreciază munca pământului.
"Copiii și nepoții, toți la oraș," oftează ea, aranjând legumele în piramide perfecte. "Mă întrebau de ce mă chinui cu grădina la vârsta mea. Acum, când vine vara, nepoata din București stă la mine o lună și mă ajută. Zice că vrea să învețe, că la ei la bloc nu au cum."
Un tânăr cu barbă și ochelari cu rame groase se oprește în fața standului ei. Ridică o roșie și o miroase îndelung.
"Se pot mânca imediat?" întreabă el. "Nu sunt tratate cu nimic, nu?"
Maria aproape se simte jignită. "Maică, astea-s crescute doar cu gunoi de grajd și apă de ploaie. Poți să le mănânci direct din solar."
Tânărul cumpără cinci kilograme și îi promite că revine. "Fac un mic restaurant în oraș, cu mâncare din ingrediente locale. Aș vrea să colaborăm."
La un alt stand, Ion Țapul, poreclit așa după barba lui stufoasă, vinde miere în borcane mici, etichetate de mână. La șaizeci și opt de ani, apicultura lui a devenit o mică afacere de familie, după ce fiul său, întors din Germania, a decis să rămână și să o dezvolte.
"Aveam douăzeci de stupi și vindeam doar la vecini," explică Ion unei cliente interesate. "Acum avem o sută douăzeci, și nu mai facem față la comenzi. Mihai, băiatul meu, a pus totul pe internet. Trimitem până în București!"
O femeie de vârstă mijlocie se oprește și privește borcanele cu miere de salcâm, tei și polifloră.
"Ce diferență e între ele?" întreabă ea.
Ion nu răspunde imediat. În schimb, ia trei lingurițe mici de lemn, le cufundă în trei borcane diferite și i le oferă să guste. "Mai bine simțiți diferența," spune el cu un zâmbet șiret. "Cuvintele nu pot explica."
E uimitor cm lucrurile simple care odinioară erau considerate banale – o bucată de brânză făcută în cada de lemn de acasă, legume crescute fără chimicale, o felie de pâine coaptă în cuptor – au devenit comori rare, căutate de oameni dispuși să plătească de trei ori mai mult decât în supermarket.
Pe la ora zece, când soarele începe să ardă, târgul e în plină desfășurare. Doamna Lucreția, învățătoare pensionară, merge din stand în stand cu două sacoșe mari, oprindu-se pentru discuții lungi cu fiecare producător. Cunoaște personal pe fiecare și știe exact de la cine să cumpere ce.
"Brânza doar de la Vasile," explică ea unei prietene care o însoțește. "Mierea de la Ion. Legumele de la Maria. Iar pâinea de la Florica din Frumosu – coace în cuptor cu lemne, ca pe vremuri."
Când ajunge la standul lui Vasile, acesta îi întinde o bucată de caș proaspăt.
"Încearcă ăsta, doamnă învățătoare. L-am făcut ieri special."
Femeia gustă cu ochii închiși. "Vasile, dacă nu te-ar omorî Elena, te-aș cere de bărbat pentru cașul ăsta!"
Râd cu toții, inclusiv Elena, care știe că e un compliment.
Între timp, la capătul pieței, o scenă nouă se desfășoară. Un grup de tineri în jur de treizeci de ani, îmbrăcați în tricouri cu logo-ul "Gusturi Bucovinene", instalează un cort mare. Sub ochii curioși ai fermierilor, ei aranjează farfurii mici cu mostre din produsele din piață: felii de brânză, legume tăiate, miere, pâine, mezeluri tradiționale.
"E pentru copiii care vin la târg," explică Andrei, coordonatorul grupului. "Îi învățăm de unde vine mâncarea. Mulți n-au văzut niciodată cm arată o vacă sau cm cresc roșiile."
Vasile privește scena cu un amestec de uimire și mândrie. La atelierul de săptămâna trecută, câțiva copii de oraș au învățat să mulgă folosind o machetă de vacă făcută din lemn. S-au amuzat teribil când el le-a povestit cm vorbește cu fiecare vacă în timp ce o mulge.
"Și vă răspund?" a întrebat un băiețel cu ochi mari.
"În felul lor, da," a răspuns Vasile. "Fiecare are personalitatea ei."
Copiii au râs, dar l-au ascultat fascinați. Pentru o clipă, s-a simțit important, purtătorul unei înțelepciuni pe cale de dispariție.
Nu mai e ca pe vremuri când fermierul era la mila intermediarului, care își permitea să refuze marfa sau să scadă prețul în ultima clipă. Acum, ei sunt cei care stabilesc prețul, iar clienții respectă valoarea muncii lor.
Pe la prânz, majoritatea standurilor sunt pe jumătate goale. Vasile a vândut aproape tot, păstrând doar câteva bucăți pentru clienții fideli care vin mai târziu. Elena numără banii, ascunzându-i cu grijă în buzunarul interior al gecii.
Un cuplu tânăr se oprește la standul lor. Poartă haine de oraș, dar au un aer familiar.
"Noi suntem din Sadova," se prezintă bărbatul. "Am cumpărat casa bătrânească a bunicilor și vrem să începem și noi o mică fermă. Ne-am gândit că poate ne dați niște sfaturi."
Vasile îi privește surprins. Tinerii care pleacă din sat la oraș sunt o imagine obișnuită. Dar tineri care se întorc pentru a deveni fermieri? Asta e ceva nou.
"Veniți până la noi săptămâna viitoare," îi invită el după o scurtă ezitare. "Vă arăt tot ce știu."
În drumul spre casă, în camioneta veche condusă de nepotul lor, Vasile și Elena privesc în tăcere dealurile verzi ale Bucovinei. Cutiile sunt goale, iar buzunarele pline. Dar mai important decât banii e sentimentul ciudat care i-a cuprins în ultimii ani: mândria.
"Te-ai gândit vreodată," spune Elena rupând tăcerea, "că o să vină vremea când ce facem noi de-o viață o să fie considerat ceva special?"
Vasile nu răspunde imediat. Își amintește de tatăl său, care se rușina să spună la oraș că e țăran. Își amintește de anii '90, când toată lumea fugea de la țară, când agricultorul era văzut ca un ratat care n-a reușit să-și găsească un rost "adevărat" în viață.
"Poate că nu ne-am schimbat noi," răspunde el în cele din urmă. "Poate lumea s-a întors la ce era important dintotdeauna."
Când ajung acasă, soarele e deja sus pe cer. Vacile așteaptă să fie mulse din nou. Munca nu se termină niciodată pentru un fermier. Dar astăzi, Vasile le vorbește altfel animalelor sale.
"Cumpărătorii au spus că aveți cel mai bun lapte din județ," le spune el, mângâindu-le boturile umede. "Așa că mai stați puțin cuminți. Avem de făcut brânză bună pentru sâmbăta viitoare!"
Și în timp ce mâinile lui aspre reiau ritualul mulsului, Vasile se gândește la tinerii care vor să învețe de la el. Poate că, până la urmă, înțelepciunea vechilor fermieri nu va muri odată cu ei. Poate că, într-un fel ciudat și neașteptat, cercul începe să se închidă.
Ne întrebăm uneori dacă această reîntoarcere la produsele locale e doar o modă trecătoare a orășenilor nostalgici, sau începutul unei adevărate reconectări cu rădăcinile noastre și cu pământul care ne hrănește?
