26/01/2026
S"unt poștaș de douăzeci și șapte de ani în comuna Muntele Rece din Suceava, dar fiecare zi când îmi iau poșeta și pornesc pe drum știu că pentru unii oameni sunt singurul contact cu lumea de afară.
Nu m-am gândit niciodată că voi face asta atâția ani. Când am luat postul în 1997, abia terminasem liceul. Era singura slujbă disponibilă în zonă. Mi-au spus - traseu ușor, câteva sate, poate 15 kilometri pe zi. Am acceptat.
Douăzeci și șapte de ani mai târziu, traseul meu e 32 de kilometri zilnic. Pe jos. Iarnă, vară, ploaie, ninsoare. Cinci cătune răzlețite pe deal. 67 de case, dintre care 42 abandonate. 89 de suflete, dintre care 73 peste 65 de ani.
Colegii mei de generație lucrează la Poșta din Suceava. Autovehicul, traseu urban, program fix. Eu am bocanci și un sac plin de scrisori pentru oameni care mai așteaptă ceva de la viață.
De ce nu cer transfer, mă întreabă șeful în fiecare an. Cu vechimea asta, ai putea sta la ghișeu în oraș. Le răspund mereu la fel. În 2010, când au vrut să închidă punctul poștal și să facă livrare doar de două ori pe săptămână, moș Andrei - 84 de ani atunci - mi-a spus - măi băiete, dacă nu mai vii în fiecare zi, eu nu mai știu ce zi e. Tu ești calendarul meu.
Cum să-i spun că 32 kilometri pe zi e prea mult pentru mine când el trăiește singur într-o casă fără televizor, fără radio, fără telefon, și singura lui legătură cu timpul care trece sunt pașii mei pe drum?
Muntele Rece nu e numele oficial. Oficial se cheamă comuna Preluca. Dar toată lumea îi zice Muntele Rece pentru că iarna chiar e rece. Minus 25-30 grade normal. Record - minus 38 în ianuarie 2012. Zăpada la un metru jumătate e obișnuită.
Traseul meu pornește din cătunul Văii, urcă spre Poienița, coboară la Fântânița, traversează la Podișor și se termină la Cornățel. Cinci cătune. În fiecare, case risipite pe deal. Nu e drum asfaltaț. E cărare prin pădure, prin livezi, peste pârâuri.
Nu am mașină oficială. Nu am bicicletă de serviciu. Am picioarele mele și bocancii pe care îi schimb la șase luni pentru că se rup de mers. Poșta Română nu îmi plătește bocanci. Salariul e 2400 lei pe lună. Bocancii buni costă 400. Cinci perechi pe an înseamnă 2000 lei. Din salariu.
Dar nu pentru asta am rămas. Am rămas pentru că sunt mai mult decât poștaș. Sunt veste, sunt companie, sunt dovadă că cineva din lumea de afară încă știe că ei există.
În geanta mea nu sunt doar scrisori. Sunt pensia pentru moșneagul din Cornățel care fără ea nu mănâncă luna asta. E rețeta medicală pentru bătrâna din Poienița care fără ea nu-și ia pastilele. E scrisoarea din Italia de la fiul care nu a venit acasă de cinci ani dar trimite 100 euro în fiecare lună.
Dar mai port și altceva. Port cumpărături pentru cei care nu mai pot merge la magazin. Port medicamente de la farmacie pentru cei care nu ajung la oraș. Port vești - cine s-a născut, cine a murit, ce se întâmplă în lumea de care ei nu mai fac parte dar despre care vor să audă.
În douăzeci și șapte de ani, am fost la 142 de înmormântări. Oameni pe care i-am cunoscut, cărora le-am dus posta, cu care am stat la poartă vorbind. Mosa Ileana care-mi dădea mereu mere din livadă. Moș Vasile care-mi povestea despre război. Tanti Maria care făcea cea mai bună plăcintă și mă oprea mereu să gust.
Fiecare înmormântare mă doare. Pentru că nu sunt doar clienți. Sunt oameni care m-au așteptat în fiecare zi la poartă. Oameni pentru care venirea mea era evenimentul zilei. Și când mor, casa lor devine punct bifat pe listă - nicio poștă aici.
Cel mai greu e iarna. Minus 25, zăpadă la genunchi, vânt care taie. Dar nu pot lipsi. Pentru că moș Ion - 87 ani, singur în casă - așteaptă scrisoarea de la nepoții din Canada. Dacă nu vin, el crede că s-a întâmplat ceva. Își face griji. Poate nu doarme noaptea.
Așa că merg. Cu căciula trasă peste urechi, cu mănușile rupte, cu bocancii îmbâcsiți. Bat la poartă. Moș Ion deschide. Văzându-mă, zâmbește. Ai venit, măi băiete. Am zis eu că vii. Și mi-arată scrisoarea așteptată cu tremur în mâini.
Nu pentru asta mă plătesc oficial. Oficial sunt plătit să livrez corespondență. Dar neoficial, sunt plătit în zâmbete, în mulțumiri, în povești, în senzația că mai contez pentru cineva.
Salariul e mic. Bocancii se rup. Genunchii mă dor după 32 kilometri zilnic pe deal. Am 45 de ani și mă simt ca la 65. Dar am și satisfacții. Când moș Andrei - acum 98 de ani - îmi spune că de 27 de ani mă așteaptă și că ziua lui e completă când mă vede. Când bătrâna Ana - 82 ani - plânge de bucurie citind scrisoarea de la fiul din Spania.
În 2019, Poșta Română a propus închiderea punctului. Livrare doar marți și joi, cu mașina, doar pentru corespondență oficială. Pensii la bancă. Scrisori personale - oprite.
Am scris petiție. Am strâns semnături. Am mers la București la minister. Am explicat - pentru oamenii ăștia, eu nu sunt poștaș. Sunt legătura cu viața. Sunt dovada că n-au fost uitați. Dacă tai asta, îi condamni la izolare completă.
Punctul a rămas deschis. Deocamdată. Dar în fiecare an, aceeași discuție. Rentabilitate scăzută. Costuri mari. Personal insuficient. Și în fiecare an, același răspuns al meu - nu puteți măsura valoarea în bani a unui om care așteaptă.
Traseul meu s-a schimbat în 27 de ani. Nu pentru că s-a scurtat, ci pentru că s-a golit. În 1997, liverăm la 156 de case. Acum la 67. În 1997 erau 340 de oameni. Acum 89. În 1997 eram tânăr și optimist. Acum sunt obosit dar încăpățânat.
Uneori mă întreb ce va fi când nu voi mai putea. Genunchii cedează. Spatele doare. Inima obosește. Cine va prelua traseul? Cine va merge 32 kilometri pe zi pentru 89 de oameni bătrâni din cinci cătune uitați de lume?
Nu știu. Dar atâta timp cât pot, merg. Pentru că știu că în Cornățel, moș Andrei e la poartă, privind drumul. Așteptând. Numărând pașii până aud vocea mea - Bună ziua, moș Andrei, am ceva pentru dumneavoastră azi.
Azi dimineața, la Văii, am livrat pensia pentru moșneag de 91 ani care trăiește cu fiul invalid. M-a întrebat - mai vii mâine? Am răspuns - vin, moșule. Vin în fiecare zi. Atâta timp cât dumneavoastră așteptați, eu vin.
A zâmbit. Zâmbetul unui om de 91 ani care știe că n-a fost uitat. Că încă mai contează pentru cineva. Că mâine, la aceeași oră, o să audă pașii mei și o să deschidă poarta.
Pentru zâmbetul ăsta merită bocancii rupți, genunchii dureroși, spatele frânt. Pentru senzația că faci diferența între izolare și legături, între disperare și speranță, între a fi uitat și a fi văzut.
Muntele Rece are 89 de suflete. Eu sunt cel care le leagă de lumea care i-a părăsit. Sunt podul între cătunele lor moarte și civilizația care nu-i mai vrea. Sunt dovada că n-au fost complet uitați.
Și atâta timp cât unul singur mă așteaptă la poartă, eu voi merge. Cu geanta în spate, cu bocancii în picioare, cu hotărârea că unele slujbe nu se măsoară în bani ci în zâmbete. Că adevărata valoare a muncii nu e cât câștigi, ci cât contezi pentru cineva.
Șeful spune că sunt nebun. Colegii spun că sunt încăpățânat. Dar moș Andrei spune că sunt calendarul lui. Și pentru mine, asta valorează mai mult decât orice salariu din oraș".
Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale.
Sursă bună din viață și de pe net ❗️
