31/01/2026
Oamenii mâncau lut, coajă de copac și opinci fierte. Mamele își aruncau copiii în trenuri de marfă care plecau spre Oltenia, urlând: «Luați-l, că moare!». A fost cea mai cruntă foamete din istorie, provocată nu de natură, ci de ruși, care ne-au luat tot grâul.”
După război, în 1946, o secetă cumplită a lovit Moldova. Pământul crăpase de sete. Dar tragedia nu a fost doar seceta, ci faptul că armata sovietică și comuniștii au confiscat toate rezervele de cereale în contul „datoriilor de război”. Țăranii au rămas cu hambarul gol-pușcă.
A început iadul. În satele din Vaslui și Iași, oamenii au început să mănânce buruieni, apoi câini, pisici, șobolani. Când nu a mai rămas nimic, au fiert piei de animale și au mâncat pământ alb (lut). Au apărut cazuri de canibalism, despre care bătrânii vorbesc și azi doar în șoaptă și cu crucea în mână. Oameni care, de nebunia foamei, și-au pierdut mințile.
Salvarea disperată au fost „Trenurile Foamei”. Crucea Roșie și autoritățile au organizat trenuri de marfă pentru a duce copiii moldoveni în sudul țării (Oltenia și Banat), unde era mâncare. Imaginați-vă scena din gări: mii de mame scheletice, care își împingeau copiii în vagoane, despărțindu-se de ei, poate pentru totdeauna. Le puneau la gât o tăbliță cu numele și satul, sperând că cineva milos îi va lua în gazdă.
„Du-te, mamă, că acolo e pâine!”. Acestea au fost ultimele cuvinte auzite de mii de copii. Mulți au murit pe drum, de tifos sau de slăbiciune, și au fost aruncați din tren la marginea terasamentului. Cei care au ajuns au fost salvați de familii de olteni și bănățeni care au împărțit mămăliga cu ei.
A fost un genocid prin înfometare, ascuns de regimul comunist sub preșul „secetei”. Moldova a plătit cu zeci de mii de morți prețul „prieteniei” cu URSS.
Morala: Pâinea pe care o aruncăm noi azi la gunoi ar fi fost aur pentru bunicii noștri. Să nu uităm că acest popor a supraviețuit mâncând pământ, doar ca noi să existăm azi.
