07/03/2026
Va prezentam mai jos un material despre morile din Pausesti-Maglasi. Este o forma primara. S-ar dori imbunatatit. Astfel, facem apel la cei care au informatii, povesti, fotografii legate de morile din Pausesti Maglasi, ar fi tare de folos la le faca cunoscute pentru a completa acest material. Multumim !
Morile din Păușești Măglași
Autor: prof. Doru Stătescu
A fost o perioada, în sec. al XVIII-lea, când râul Olănești se numea Râmnic, desigur, în legătură cu numele orașului la marginea căruia se vărsa. În secolul următor, al XIX-lea, datorită numărului mare de mori ce utilizau forța apei, va primi numele de „Rîul Morilor”. O statistică din anul 1894 menționa în perimetrul comunei noastre nu mai puțin de 9 mori, pentru ca, la mijlocul sec. al XX lea numărul lor să se reducă la cinci.
Eu am cunoscut doar două: „Moara lui Mircea”, deținută de frații Stroe (aproape de stația „2 Brazi”) și „Moara de lângă Primărie” (alături de care se află și un abator) deținută de Ionel Tudor.
Toate cele cinci mori erau legate printr-un iaz a cărui apă provenea din râul Cheia, (legătura se făcea undeva în spatele spațiului comercial, din zilele noastre, din Valea Cheii), înainte de confluența dintre râurile Cheia și Olănești. Iazul adăpostea și pești, ceea ce genera, pe timpul nopții, o adevărată luptă de gherilă între copii și Miliție, pentru o miză, însă, destul de mică. Pescuitul era interzis de autorități atât în iaz, cât și pe râul Olănești. Nu-mi amintesc ca cineva să fie, totuși, sancționat. Iazul traversa comuna Păușești Măglași, cea mai mare parte a traseului urmând zăvoiul pe lângă râul Olănești pentru ca, în apropierea centrului comunei noastre să apară, vizual, de-a lungul șoselei, până la „moara de la Primărie”. De aici urma din nou zăvoiul, pe sub vechiul pod de lemn, pentru a se vărsa în râul Olănești, undeva aproape de satul Pietrari. Mai târziu, după 1960, iazul va fi „strangulat” de actualul pod din ciment, astfel că va deveni afluent al râului Olănești la câteva sute de metri în aval de Primărie (aici, învățătorul nostru, Costică Nicolaescu, ne-a predat o lecție de geografie, explicându- ne, la fața locului, ce înseamnă afluent și confluent).
Mult timp, acest iaz m-a fascinat, urmărindu-i apa limpede ce curgea domol pe lângă actualul trotuar pentru a pune în mișcare cele două mori. Inducea un sentiment de liniște și nostalgie!
Copil fiind, nu înțelegeam expresia: „a fugit apa de la moară”; de fapt, când ploua mai mult, râurile Cheia și Olănești se umflau și rupeau zăgazul ce direcționa apa iazului, lăsând morile și oamenii fără obiectul activității lor. Nu erau excluse nici răutățile unor localnici invidioși sau teribilismul unor copii scăpați de sub controlul părinților.
Am fost de multe ori cu rudele ( Mihai, Mitica, Valerica) la moară pentru a măcina boabele de porumb, dar și de grâu, cumpărate sau din producție proprie. Se aștepta la rând multe ore, iar uneori nopți și zile. Veneau cu carele cu sacii de porumb săteni și din comunele apropiate: Cacova, Zmeurat, Mosoroasa, Pleașa, chiar și din Olănești și Vlădești. În aceste ferestre de timp, morile deveneau, alături de cârciumi, adevărate rețele de informare prin care oamenii se redistribuiau pentru a evita o supraaglomerare la o moara anume, primeau știri despre ce se întâmplă în comunitate și în lumea largă, dar și ca locuri pentru bârfele inerente vieții cotidiene.
Urmăream cu atenție cm boabele erau introduse într-un coș mare, pentru ca cele două pietre mari, (una fixă, cea inferioară, iar alta mobilă, cea superioară), prin frecare, să le strivească și mărunțească devenind făină pentru consumul uman sau hrană pentru animale. La terminarea operațiunii, beneficiarii erau foarte atenți la momentul luării uiumului ( vămuirii), deoarece exista convingerea că nu toți morarii sunt cinstiți. Evident, și noi trăgeam cu ochiul, cu discreție, la acest ritual.
Mulți ani, în drumurile aproape zilnice spre școală și casă, treceam prin fața morii (cea de lângă Primărie) peste o mică punte de lemn ce traversa iazul. Mă opream, adesea, pe acea punte și, timp îndelungat, urmăream cu fascinație jetul de apă puternic și spumos care lovea paletele turbinei (ciuturii) pentru a pune în mișcare pietrele masive ale morii. Și după ce plecam, zgomotul apei mă urmarea o bună bucată de timp pe poteca ce ducea la cealaltă punte, mai mare, dar tot de lemn, peste râul Olănești.
Celelalte trei mori, pe care eu nu-mi le amintesc (dar își amintesc alții, în mod deosebit Ion Vioreanu-Stătescu, născut în 1945 și Mihai Stătescu), erau: una în dreptul mănăstirii Sărăcinești, lângă Căminul Cultural (într-un document din 1687 ctitorii mănăstirii donau acesteia două vaduri de moară), aparținea fraților Simian (alături de un gater și un circular), iar celelalte două, în aceasta ordine: „Moara Chereștilor” (aparținea fraților Chera și Ceaușu, în cote parte) și „Moara lui Covrig” (aparținând familiei Pâslaru) . Acestea două din urmă, aflate pe drumul spre satul Pietrari, au fost și primele care au dispărut, ca urmare a construirii actualului pod de piatră (ce îl înlocuia pe cel de lemn), lucrare încheiată în jurul anului 1960. Noua construcție a „strangulat”, așa cm am mai spus, iazul ce alimenta cu apă morile în aval, spre Rm. Vâlcea, acestea devenind nefuncționale. A urmat apoi „moara lui Mircea”, care și-a încetat activitatea când eu eram în clasele primare.
Interesant de remarcat că aceste mori aparțineau localnicilor, unor persoane mai înstărite care își împărțeau profiturile dar și riscurile inerente oricărei afaceri (de precizat: „mentenanța” acestor mori era asigurată tot de un localnic, fierarul satului, Zotică). Chiar și în perioada comunistă, atât cât au funcționat, și-au păstrat statutul și organizarea ancestrală, acceptând, desigur, să cedeze statului o cotă parte din câștig. Este încă o dovadă a forței de conservare a acestei obști de moșneni, foarte puternică, cel puțin prin numărul mare al locuitorilor (datele statistice din sec. al XIX lea situa comuna noastră pe unul din primele locuri la nivelul județului Vâlcea), venind din adâncul istoriei.
Procesul rapid de modernizare a societății, inclusiv al industriei de panificație, a făcut ca aceste vechi creații ale mintii omenești să devina ineficiente din punct de vedere economic. Nu a existat o preocupare pentru a conserva măcar una din aceste bijuterii pentru generațiile următoare. Regimul comunist avea cu totul alte priorități. Ultima care a rezistat, până în jurul anului 1970, a fost cea de lângă Primărie. Am încă imaginea dezolantă a jgheabului, a pieselor de lemn, uscate și mucegăite, din care era alcătuită moara, dar și a iazului secat și plin de buruieni. (Pe locul acestei mori, astăzi există un imobil de locuit, situație similara și în cazul morii de la Sărăcinești).
Prin dispariția acestor mori, comunitatea noastră a pierdut o mare valoare, cu potențial turistic și, de ce nu, psihoterapeutic?! În această lume atât de anxioasă, contemplarea unei mori în timpul funcționării avea pentru privitor un efect terapeutic, liniștitor (cel puțin în ceea ce mă privește!); dar a pierdut, mai ales, firul istoric nevăzut, de sute de ani, care ne lega de înaintașii noștri. Păcat! Mare păcat!
Și încă ceva! Dacă în Păușești Măglași erau 5 mori la mijlocul sec. al XX-lea (și nouă la sfârșitul sec. al XIX-lea), în Olănești și Vlădești erau doar câte una. Posibil ca poziția geografică a acestor comune în raport cu râul Olănești să le fi dezavantajat în ceea ce privește amplasarea unor mori. Deci numele râului Olănești din sec. XIX -lea, „Râul Morilor”, trebuie să fi fost dat, în primul rând, de numărul mare al morilor din comuna noastră.
Doru Stătescu
