30/01/2026
LEGENDA COMUNEI RĂȘINARI
— Corneliu Lubinschi (1914 - 1999)
Hrisoave vechi, roase de şoarecii veacurilor şi făinate de morile cele fără de odihnă ale timpului ca să se aşeze de praf pe amintirile oamenilor, mărturisesc că, atunci, demult, când localnicii aflători astăzi în însufleţirea ţărânei îşi spuneau daci, aşezarea avea două vetre: una pe Râul Caselor, cam în jurul bisericii vechi de astăzi şi se numea Râudava, alta pe Râul Ştezii, sub Cetăţuie, numindu-se Copidava. Între ele, pe aproape 2 km din piciorul Coastei Boacii, locul era îmbrăcat în tufăriş şi copăcei. În vârful dealului Cetăţii era o colibă încăpătoare în care locuitorii Copidavei făceau pe rând de straje, pentru că de aci, privirea cuprindea larg pământurile domoale şi câmpurile de pe care puteau veni primejdiile. Când acestea se întrezăreau departe străjile suflau din tulnice, iar cei din Copidava trimiteau vorbă celor din Râudava şi cu toţii puneau la adăpost familiile şi bunurile, pregătindu-se apoi să facă faţă primejdiei.
Şi unii şi alţii făceau parte din acelaşi trib dac şi răspundeau cu o singură ceată chemărilor la luptă ale regilor lor din Sarmisegetuza. Şi unii şi alţii, se ocupau de creşterea vitelor, mai ales a oilor. Prea puţini lucrau în păduri, la făţuirea lemnului, pentru că aproape toţi îşi făceau singuri cele de trebuinţă în gospodăriile lor. Au venit însă vremuri grele. Din ceata de 100 de luptători plecată la chemarea regelui Decebal, nu s-au mai întors decât 15. După ce au venit învingătorii romani, cu o centurie de legionari, din care jumătate s-au aşezat în Râudava şi ceilalţi în Copidava, foarte curând aceştia au schimbat şi numele aşezărilor, aducându-le pe limba lor: Râutelus şi Copicelius. În locul colibei de pe Cetăţuie au ridicat zidire largă şi puternică, din piatră şi cărămidă, cărate până sus de localnici. Aci au instalat un post de observaţie supraveghind întreaga regiune.
Întâmplător, cei mai mulţi dintre aceşti ostaşi romani erau originari din aşezări de pe coastele mărilor Tireniană şi Adriatică, unele cu şantiere de construit corăbii. Poate că unii şi lucraseră în aceste şantiere. Ştiau însă cu toţii ce este calafatul, adică amestecul pe bază de răşină cu care se umpleau golurile dintre fostănile din construcţia corăbiilor ca să nu pătrundă apa. Localnicii daci nu bănuiau măcar că răşina, care se scurgea din brazii codrilor lor, putea fi folositoare la altceva decât la facle, atunci când aveau nevoie pe afară. În odăile lor, aprindeau seara opaiţe sau lumânări din seu de oaie topit. Ei nu aveau nici măcar bărci. De corăbii auziseră, însă de văzut, doar luptătorii care ajunseră cu oastea la Dunăre le văzuseră. S-au mirat deci, când au aflat că unii ostaşi romani strâng “reşina” – cm numeau ei cleiul boabelor – în vase de lemn şi când se ivea prilejul, le trimiteau rudelor sau cunoştinţelor de acasă. Se pare că “reşina” de aici era de foarte bună calitate pentru că nu după mult timp, au început să sosească în sat oameni trimişi anume de la şantiere, ca s-o strângă, s-o încarce şi s-o ducă acolo. Şi oamenii aceştia o plăteau atât de bine încât unii dintre vechii localnici s-au lăsat de păstorit şi s-au apucat să adune “reşina”. Aprinsese o îndeletnicire atât de largă în Riutelus şi Copicelus, încât vecinii le-au schimbat renumele în nume zicându-le tuturor “Reşinăreni”.
Şi au trecut aşa aproape 200 de ani. Rânduri după rânduri de ostaşi romani au venit să-i înlocuiască pe cei vechi care, după 25 de ani, slujiţi cu contract în armată, lepădau haina militară şi deveneau oameni liberi, să facă ce poftesc. Veteranii aceştia romani, primeau pământ şi se bucurau de multe alte drepturi. Numai că prea puţini se întorceau la locurile lor de baştină. În lungii ani de armată, cei mai mulţi se căsătoriseră cu localnice din neamul dac, aveau familii cu copii şi multe legături de rudenie. Rămâneau pe loc mulţumiţi că viaţa le oferă o şansă. Se obişnuiseră cu traiul zilnic al localnicilor, cu îndeletnicirile lor, cu obiceiurile şi credinţele, cu toate lucrurile acelea mărunte, care dau sare şi piper zilelor omului. Sigur că, după atâţia ani de armată, veteranii aceştia erau oameni în vârstă, spre sau peste 50 de ani. Îşi ziceau şi li se zicea pe limba lor, veterani, dar cu vremea obişnuinţa graiului a strâns numele în “vetrani” şi după urechile lor, l-au prins “betrani”, ca apoi să ajungă “bătrâni”, cuvânt care a fost însuşit de toată lumea, pentru că avea înţelesul şi de foştii militari şi de vârstnici.
Au trecut aşa, alte veacuri şi în mintea oamenilor, amintirea foştilor militari romani s-a şters, cuvântul păstrându-şi doar înţelesul de oameni în vârstă, bătrâni.
Dar după plecarea centuriei, supravegherea din vârful Cetăţuii a slăbit. Se abăteau din când în când cete mici de călăreţi străini veniţi dinspre răsărit, unii cu figuri ciudate, alţii îmbrăcaţi doar în piei de animale, cete pe care localnicii le întâmpinau cu daruri când erau mai mari, sau le întindeau capcane şi le căsăpeau, când erau mai mici. Dar, într-o zi, o ceată mare de năvălitori a luat darurile cu care a fost întâmpinată, apoi i-au ucis pe cei ce le aduseseră, a jefuit cele două aşezări după care le-a dat foc. Noroc că, tocmai atunci s-a găsit cineva în vârful Cetăţuii care a dat alarma şi oamenii au putut să-şi strângă la repezeală vitele şi bunurile mai de preţ şi să fugă cu familiile în păduri. Când s-au întors şi-au găsit bietele lor gospodării scrum şi cenuşe. O tânguială nemaiauzită s-a ridicat peste cele două aşezări. Ar fi durat tânguiala asta, nu ceasuri, ci zile, dacă aşezările n-ar fi avut în frunte doi oameni cu fire hotărâtă, cumpăniţi şi puternici. Primul lucru pe care l-a făcut cel din Copicelus a fost să trimită paznici în vârful Cetăţuii, iar cel din Rietelus să ridice pe vechile temelii de piatră, un nou lăcaş de închinăciune pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu că le-a ocrotit vieţile. Apoi ca doi conducători, s-au sfătuit şi au hotărât să adune toţi bătrânii aşezărilor, ca să cumpănească ce e de făcut. S-au înţeles să se taie păduricea de la piciorul Coastei Boacii, care le despărţea şi din lemnul ei, oamenii să-şi reconstruiască gospodăriile. Pentru cei 10 ucişi la predarea darurilor, s-au pus ei însuşi pe treabă şi în câteva zile, familiile acestora au fost puse la adăpost şi în câteva săptămâni cele două aşezări erau din nou pe picioare.
Au trecut aşa 200-300 de ani şi pârjolul a fost uitat. A fost însă uitată și paza de pe vârful Cetăţuii şi zidirea din vârful ei a început să se ruineze. Din cele 3-4 încăperi ale ei a mai rămas doar un acoperiş. Curând şi-a găsit aici sihăstria un călugăr venit de pe Târnave. Întâlnise acolo câţiva negustori de răşină şi venise încoace cu ei. (Pentru că locuitorii celor două aşezări şi-au continuat îndeletnicirea de a strânge şi a vinde răşină tot timpul, pe lângă creşterea oilor). Călugărul acesta, ajuns sihastru în vârful Cetăţuii se numea Gavril. L-a prins bătrâneţea aci, dar s-a aflat mereu la mare cinste printre locuitori, pentru smerenia, evlavia şi sărăcia biblică în care trăia, dispreţuind toate cele lumeşti. Urcau pe rând, sus la el, ca să-i ducă apă şi de-ale gurii doar pentru a primi binecuvântarea lui, pentru că îl considerau un adevărat sfânt, apărător al aşezărilor.
Dar, cu trecerea timpului şi numele celor două aşezări s-a schimbat, oamenii aducându-le mai aproape de vorbirea lor zilnică Râutelus, a ajuns Râuşor, iar Copicelus, Copăcele. Pe locul despărţit de Coasta Boacii s-au ridicat colibe apoi case şi, încet, încet cele două aşezări aproape s-au unit, dar rămâneau tot cu doi conducători, cnezi, cm se numeau atunci.
Şi în vremea aceea, ca şi azi, râul din Copăcele – Valea Călugărilor, cm i se zicea atunci – era aproape de două ori mai bogat în apă decât Râul Caselor. Şi prăvălirea apelor din stâncă în stâncă era mai puternică, îndemnând oamenii să le folosească. Şi-au instalat joagăre, mori, piue de tot felul, dintre care mai ales şteze, pentru bătut, îndesat şi întărit ţesăturile de casă. Erau o mulţime de astfel de şteze, înşirate pe apă, până spre Curmătură. Femeile băteau mereu drumul spre acest şteze, ca să vadă cât de întărite le sunt ţesăturile.
– Unde ai plecat, Mărie?
– La Ştează, Ană.
– De unde vii, Stano?
– De la ştează, Mărgălino.
Şi uite aşa, după zeci de ani, numele de Valea Călugărilor s-a pierdut şi oamenii i-au zis Ştează atât râului, cât şi părţii de sus a Copăcelelor.
Dar după veacuri de bună înţelegere între cele două aşezări tocmai în ultimii ani de viaţă ai călugărului Gavril în sihăstria lui din Vârful Cetăţuii o ceartă între cei doi cneji a tulburat liniştea locuitorilor. Dintr-o parte şi din alta casele noi s-au rânduit unele lângă altele, pe stânga şi pe dreapta, până când au încheiat Uliţa Olarilor şi Uliţa Fierului. Gospodarii trebuiau să dea cnejilor anumite dări, pe care aceştia le foloseau la întreţinerea unor drumuri şi uliţe, la săpatul fântânilor, la paza de noapte din sat, a semănăturilor de pe câmp şi la alte nevoi de obşte ale aşezărilor, după chibzuiala şi sfatul bătrânilor. Dar, când se ducea cneazul Ion din Râuşor la unul, acesta îi spunea că i-a dat cneazului Dumitru din Copăcele. Când acesta se ducea la altul, i se spunea că i-a dat lui Ion. Şi din aceste încurcături, a ieşit cearta. S-au strâns bătrânii aşezărilor şi au hotărât ca cei doi cneji să iese la faţa locului şi să pună graniţă între cele două aşezări.
S-au întâlnit, dar nu s-au înţeles.
– Eu zic că aici ar fi graniţa, spunea Ion arătând o gospodărie.
– Cum aici Ioane? Uite colo lângă nucul din uliţă, i-a răspuns Dumitru, arătându-i cu mâna.
– Ce vorbeşti, Dumitre? Vrei să iei de la mine zece gospodării?
– Şi tu de la mine douăzeci?
S-au strâns oamenii în jurul lor, unii de partea lui Ion, alţii de partea lui Dumitru. S-a făcut zarvă mare, strigăte, înjurături, ba şi îmbrânceli.
– Ştii ce, Dumitre? Stai să-i întrebăm chiar pe gospodari, dacă doresc să fie la mine, în Râuşor, ori la tine, în Copăcele.
– Nu-i bine, nu-i bine deloc. Gospodarii s-au amestecat în ultimul timp. Dacă unul din mijlocul Copăcelelor, tocmai din Şteaza, vrea să ţină de Râuşor şi altul de-al tău, de lângă biserică, vrea să ţină de Copăcele? Nu, nu-i bine! Hai să întrebăm sfatul bătrânilor. Dar şi bătrânii s-au împărţit în două. Ce-i de făcut?! I-a venit atunci un gând bun unuia dintre bătrâni.
– Fraţilor, ne frământăm degeaba. Am pornit la treabă, fără să cerem ajutorul Celui de Sus. Numai El ne poate povăţui, numai El ne poate îndruma ca să trecem de această cumpănă. Dumnezeu este Tată şi noi suntem copiii lui. Vai de copiii ce nu-şi ascultă tatăl! Să-l rugăm să ne lumineze minţile şi să ne povăţuiască!
– Să vină popii şi să facă o slujbă!, au strigat unii.
– Să vină! a aprobat bătrânul, dar să nu vină singur. Noi avem aici, la doi paşi, pe omul lui Dumnezeu, pe sfântul nostru Gavril, din vârful Cetăţuii, care şi-a trăit viaţa încă din tinereţea lui, sub ochii noştri numai în post şi-n rugăciune. Să-l aducem aici. În gura lui va fi glasul lui Dumnezeu. În povăţuirea lui, va fi voia Tatălui Ceresc.
– Dar a trecut de 90 de ani. Cum să-l aducem jos?
– Am suit ieri la el cu apă şi hrană, zise o femeie. E sănătos şi cu mintea limpede. Se plânge doar că picioarele nu-l mai ajută bine.
Au trecut mai la o parte bătrânii din amândouă aşezările şi s-au sfătuit. Apoi unul spuse mulţimii:
– Am hotărât că e bine aşa. Să vină popii să facă o slujbă şi cnejii amândoi să ia un cal şi să-l roage pe sfântul nostru să încalece şi să poftească aici, pentru că avem mare nevoie de înţelepciunea lui.
Şi aşa s-a făcut. Localnicii din amândouă aşezările, auzind că va coborî sihastrul din Cetăţuie – sfântul, cm îi ziceau toţi – s-au strâns cu mic cu mare, la locul cu pricina. Au venit cei doi preoţi şi nu după mult timp, au sosit şi cnejii, ducând de căpăstru calul cu sihastrul în şa. Ştia despre ce-i vorba, pentru că, între timp, cnejii îi povestiseră totul, fără îndoială trăgând fiecare jar la oala lui. Mulţimea le-a făcut loc şi a îngenunchiat, închinându-se. Lângă masa preoţilor, cnejii l-au ajutat pe sihastru să descalece şi tot timpul cât a ţinut slujba, a rămas în genunchi, cu capul în piept. La sfârşit i-a rugat pe cneji să-l arunce din nou pe cal şi după ce şi-a făcut cruce, a început să vorbească mulţimii.
– Oameni buni! Binecuvântaţi să fiţi voi, părinţii voştri şi bunicii voştri care m-au poftit aici, între voi, acum 70 de ani, ca să port viaţa în curăţenie, în dragoste şi în frica lui Dumnezeu, să mă lumineze şi vouă să vă deschidă inimile, pentru ca lumina aceasta să pătrundă în ele. Bunii voştri s-au întâlnit pe când umblam cu răşină prin părţile Mureşului şi Târnavelor, aşa cm umblau moşii şi strămoşii lor. Mulţi dintre voi trăiţi şi astăzi din vânzarea răşinii. Iată de ce, prin toate părţile vi se spune răşinari. Dacă voi sunteţi răşinari, atunci de ce să nu fie şi Râuşorul şi Copăcele o singură aşezare şi să se cheme Răşinari?
– Aşa este! Are dreptate! Să fim una şi să nu ne mai sfădim atâta. Răşinari, Răşinari! Se auziră voci din toate părţile.
– Atunci Răşinari să rămână numele satului! Rosti sihastrul. Să crească, să răzbească peste orice necazuri care vor putea veni! Să fie dârz şi neînduplecat în a-şi apăra viaţa! Să nu slăbească credinţa şi nădejdea în dragostea şi ajutorul lui Dumnezeu! Îngenunchiaţi, răşinăreni! Din inimile voastre, ale tuturor, să se înalţe fierbinte spre Pronia Cerească rugăciunea, ca Dumnezeu să ia în grija şi paza Sa acest sat ca adevărat şi singur naş al lui. Iată, cerul se deschide şi binecuvântarea Domnului se revarsă peste voi şi peste satul acesta, ca acum şi peste veacuri să se ridice de aici pentru voi şi neamul omenesc, suflete atât de mari şi înzestrate, inimi atât de fierbinţi şi de bogate, minţi atât de alese şi de pătrunzătoare, voinţe atât de hotărâte şi de răzbătoare , încât harul şi sclipirea lor să vă poarte peste depărtări numele şi faima. Amin!
– Amin! Rosti cu însufleţire mulţimea.
– Dar cu noi, cnejii, cm rămâne? Îndrăzni Dumitru să întrebe.
Sihastrul Gavril îşi roti privirea peste mulţime, apoi spuse:
– Toată suflarea satului este aici. Coboară, Doamne, cu duhul Tău sfânt în inimile şi minţile tuturor şi-i îndrumă să-şi aleagă conducător, un om vrednic, cumpătat şi plăcut Ţie, unul singur, care să se numească jude, care să judece pricinile, să ţină faţa satului, să dea sfaturi şi să vegheze la bunul mers al treburilor obşteşti. În ajutorul lui, îndrumă-i Doamne, să-şi aleagă şi un jude mic, iar cnejii să rămână doar o amintire.”
Şi mulţimea a ales oameni noi, vrednici de cinstea tuturor. Iar Sihastrul I-a binecuvântat, apoi şi-a îndrumat calul înapoi spre Cetăţuie. Mulţimea a îngenunchiat mulţumindu-i şi urându-i încă mulţi ani. Când să iese dintre oameni sihastrul s-a răsucit în şea şi a spus:
– Binecuvântarea Domnului să coboare zi de zi şi în vecii vecilor, peste voi şi peste satul vostru, Răşinari! Amin!
Photo by: Florin Marinescu
