Back to Nature, Rasnov (2026)

03/06/2026

La 3 iunie 1950 a fost urcat pentru prima dată vârful Annapurna, 8091m. Este primul optmiar urcat de oameni, de francezii Maurice Herzog și Louis Lachenal. Unul este conducătorul expediției, celălalt este ghid profesionist din Chamonix.

Annapurna, al zecelea gigant al lumii, este un munte ce se află în Himalaya centrală, pe teritoriul Nepalului și, până la momentul urcării sale din anul 1950, nu s-a știut nimic de el în lumea occidentală. În 1949, când Nepalul și-a deschis granițele pentru expediții, un grup de ornitologi americani a pătruns în valea Krishna Gandaki ce separă două masive dominate de câte un optmiar: Dhaulagiri (8167m) și Annapurna (8091m).

Expediția franceză din 1950 a ales ca țintă a ascensiunii această zonă, practic neexplorată. Neavând la dispoziție nici măcar fotografii ale munților respectivi, francezii nu și-au fixat obiectivul, rămânând să decidă la fața locului...

Expediția a părăsit Franța la sfârșitul lui martie și s-a întreptat către India cu patru tone și jumătate de bagaje, alimente și echipament. Atrași de eleganța formelor și de poziția sa singuratică, precum și de înălțimea mai mare, francezii și-au îndreptat la început atenția spre Dhaulagiri, însă, după numeroase explorări și tatonări ale versanților, au ajuns la concluzia că acest munte era prea dificil pentru posibilitățile expediției. Privirile s-au îndreptat atunci către al doilea obiectiv, Annapurna.

Conducător al expediției fusese ales Maurice Herzog, mai mult din considerente de ordin politic, având în vedere înfrângerea rușinoasă suferită de Franța în război și avântul naționalist al anilor ’50. Echipa a fost întregită de unii dintre cei mai buni alpiniști și ghizi montani ai timpului, Lionel Terray, Louis Lachenal și Gaston Rébuffat, de amatorii Jean Couzy și Marcel Schatz, doctorul Jacques Oudot și cineastul Marchel Ichac. În ajunul plecării, membrii echipei au fost reuniți la sediul Clubului Alpin Francez și li s-a cerut să jure credință liderului, să urmeze orice ordin al acestuia în interesul expediției și să semneze un contract prin care se obligau să nu publice nimic despre expediție timp de 5 ani de la încheierea acesteia.

Apropierea spre tabăra de bază nordică a Annapurnei este una dintre cele mai dificile în prezent, iar în 1950, într-o regiune necunoscută, a pus mari probleme francezilor, nu de puține ori fiind nevoiți să contruiască punți și să care echipamentul prin torenții glaciari, cărăușii angajați refuzând trecerea anumitor pasaje. La 17 mai instalează tabăra de bază și în ziua următoare, Terray și Lionel atacă creasta nord-vestică; după 5 zile de cățărare cm nu se mai făcuse până atunci în Himalaya, se hotărăsc să renunțe, terenul fiind prea dificil pentru șerpași. De-abia la 23 mai, instalează tabăra I pe traseul ingenios descoperit de Rébuffat printre seracurile și crevasele feței nordice, care, deși nu punea dificultăți tehnice importante, era extrem de expus avalanșelor.

"La poalele Annapurnei aveam doar câteva zile până la sosirea musonului. Asta ne-a făcut să alegem o rută extrem de periculoasă. Astăzi sunt convins că ne-am asumat riscuri inimaginabile. Pentru a doua ascensiune, nu recomand deloc acest traseu", scria Lachenal în jurnalul său, publicat în textul original, necenzurat, de-abia în 1996!

În ciuda timpului extrem de limitat, echipa se mișcă admirabil, aproape ca un ceas precis. Datorită unui transport eroic realizat de Terray, la data de 2 iunie echipa de asalt, formată din Herzog și Lachenal, este pregătită de plecare dis-de-dimineață. Abandonează tot ce au considerat că poate fi lăsat în urmă, chiar și coarda și, după o noapte nedormită, pornesc la ora 6 spre vârf. Frigul îi pătrunde, cu toate că sunt îmbrăcați cu toate hainele pe care le aveau, iar Lachenal este nevoit să se oprească și să își descalțe bocancii simpli din piele, speriat de reala posibilitate a degerăturilor.

"Dacă eu mă întorc, tu ce faci?"
"Voi continua singur, voi merge singur până în vârf", răsună limpede vocea lui Herzog.
"Atunci te urmez."

Sacrificiul făcut de Lachenal pentru coechipierul său este eroic.
La ora după amiezei cei doi ajung pe vârful Annapurnei. Lachenal își zorește coechipierul, însă acesta, prins într-o transă euforică, zăbovește minute în șir pe vârf. Ghidul din Chamonix se grăbește și coboară primul. Herzog îl urmează, însă distanța dintre ei se mărește constant. Își pierde mănușile. Le privește cm se duc, fără a schița vreun gest, fără a porni după ele. Nicio secundă nu s-a gândit să scoată din rucsac ciorapii de rezervă pe care îi poartă întotdeauna cu el tocmai pentru a contracara un astfel de accident. Sunt luați în primire de Terray și Rébuffat, care le îngrijesc toată noaptea degerăturile, după știința vremii.

Coborârea este extrem de dificilă și cei patru se rătăcesc în furtună. Petrec noaptea într-o crevasă, împărțind un singur sac de dormit, adus de Terray, care își “învinge egoismul animalic”. Situația se înrăuțește și mai mult în ziua următoare, echipa de vârf suferind de groaznice degerături, iar ceilalți doi de oftalmie. Sunt salvați de Schatz și Couzy, care urcaseră în întâmpinarea lor. Șerpașii intră și ei în acțiune pentru evacuarea invalizilor și, după o miraculoasă supraviețure a unei avalanșe, francezii încep lungul marș de retragere. Lui Herzog și lui Lachenal li se amputează degetele, degerăturile suferite fiind mult prea avansate. Rébuffat are și el dificultăți în a se deplasa și este cărat de șerpași. Dintre cei patru actori principal, Terray este singurul care se deplasează cu forțe proprii.

Scump plătită și deloc lipsite de controverse, victoria alpiniștilor francezi pe Annapurna în 1950 a avut parte de un ecou mondial în , cu mult peste ce putuseră cei mai optimiști să-și imagineze, reușind să cucerească la prima tentativă un vârf necunoscut de 8000 de metri. Presa vremii l-a ridicat pe Herzog la rangul de erou național, pierzându-i total din vedere pe ceilalți membri ai expediției, chiar și pe Lachenal. Având exclusivitate la publicare, cartea sa devine un bestseller internațional și redă întâmplările într-o nuanță de poveste a frăției și camaraderiei, țesută în jurul său ca pilon principal al ascensiunii. Are o carieră politică de succes și moare la 93 de ani.

La doar o săptămână după sosirea în patrie, Lionel Terray punea mâna pe piolet și își relua meseria de ghid în Chamonix, urmând a participa la expedițiile franceze de succes pe vârfurile Fitz Roy și Makalu, la aceasta din urmă participând și Jean Couzy. Moare în 1965, în urma unui accident de cățărare.

Gaston Rébuffat a obținut succese remarcabile ca scriitor, fotograf, conferențiar și regizor. Louis Lachenal, unul dintre cei mai talentați alpiniști ai generației sale, sfârșește anonim în 1955, dispărând cu schiurile într-o crevasă de pe un ghețar mult umblat de turiști. În jurnalul său scria că această ascensiune a fost ca oricare alta, mai înaltă decât Alpii, dar nu mai importantă.

"Mai sunt și alte Annapurne", își încheie, profetic, Herzog cartea.

02/06/2026

În urmă cu câteva zile am fost pe creasta Morarului, unde am urcat Degetul Roșu și Acul de Sus, două dintre faimoasele Ace ale Morarului.

Însoțiți de trei dintre câinii rezidenți ai Gurii Diham (care nu s-au sinchisit de alți blănoși ai locurilor 😅🐻) am urcat în creastă pe binecunoscutul hățaș al Brâului Mare. Dincolo de Creasta Ascuțită, unde vântul și-a făcut din plin simțită puterea, am luat decizia de a ocoli Acul Mare pe Brâul Acelor, hățaș ce cunoaște o expunere considerabilă pe această porțiune.

Am vizitat creștetul Degetului Roșu - unde caietul cu amintiri nu mai există! - și am purces apoi la ocolirea Acului Crucii, unde vântul ar fi pus probleme. Am urcat Acul de Sus pe o ploaie transformată rapid în ninsoare, pentru ca, finalmente, vara să reapară în poteca de drumeție a Văii Cerbului.

Am petrecut o frumoasă zi pe munte, bucurându-ne la maxim de zonă și condițiile date.

Acele Morarului nu mai necesită nicio prezentare și sunt locuri pe care le vizităm constant, fiind una dintre turele clasice ale Bucegilor pe care le organizăm la cerere. ⛰️

29/05/2026

La 29 mai 1953, Edmund Hillary și Tenzing Norgay devin primii oameni care pășesc pe vârful Everest, cel mai înalt punct al planetei.

Muntele Everest a fost considerat, pentru mult timp, un munte “britanic”, aceștia organizând, începând cu 1921, nu mai puțin de 10 expediții de explorare sau tentative de ascesiune. În tentativele timpurii spre Everest s-au remarcat două nume importate, George Mallory și Eric Shipton; primul, pentru tenacitatea de care a dat dovadă, iar al doilea, pentru gândirea înaintea vremii sale, fiind unul dintre primii promotori ai stilului rapid și ușor.

Întrucât granițele Nepalului au fost închise străinilor până în 1950, actuala rută clasică din sud către vârful Everest nu a fost explorată decât în 1951, în cadrul unei expediții conduse de Eric Shipton. Acesta a recunoscut imediat pericolul prezentat de cascada de gheață Khumbu, deschizând cheia ușii ce conducea spre . Blocat de două crevase enorme de la capătul superior al cascadei, Shipton decide încheierea expediției, spre nemulțumirea unora dintre membrii, printre care se număra un apicultor neozeelandez, pe nume Edmund Hillary. Acesta avea să participe la o explorare spre Cho Oyu în anul următor, alături de același Shipton.

În ceea ce privește Everestul, anul 1952 avea să aducă două expediții elvețiene și o pereche de nume importante: Raymond Lambert, un alpinist cu un palmares impresionant în Alpi, și Tenzing Norgay, șerpaș nepalez, aflat la a cincea sa expediție pe Everest. Cei doi au atins înălțimea de 8600m înainte de a se întoarce pe ruta ce tocmai o deschiseră până în zona înaltă a muntelui.

În plină eră naționalistă, expediția britanică din 1953 a fost condusă de colonelul John Hunt, ales nu pentru performanțele alpine, ci pentru stilul militarist și metodic de a conduce, considerat de marii vremii drept mai potrivit pentru a ataca un munte precum Everest, în comparație cu stilul rapid și ușor practicat de Eric Shipton, care este mâhnit de decizia comitetulu de organizare. Succesul acestei expediții mamut avea să dicteze stilul himalayan expediționar pentru următoarele trei decade.

Pe 26 mai, Charles Evans și Tom Bourdillon ajung pe vârful sudic al Everestului, la 8749m. Trei zile mai târziu, Hillary și Tenzing ating vârful, după escaladarea ultimului pasaj tehnic, devenind primii oameni din care pășesc pe cel mai înalt punct al planetei. Hillary și Hunt au fost înnobilați de nou-încoronata regină, iar Tenzing a fost decorat.

Pentru tot restul vieții sale, Tenzing a fost rănit de faima de care Hillary s-a bucurat, drept cel mai faimos alpinist din istorie, în timp de el, șerpaș fiind, nu era nici măcar al doilea, chiar dacă urcase întregul traseu în anul anterior, mai puțin ultimii 200 de metri. Gurile rele spun chiar că “Știi cine a fost primul alpinist ghidat pe Everest? Edmund Hillary.”

În 2002, Hillary spunea, anecdotic, “Atât Tenzing, cât și eu, am crezut că odată ce am urcat vârful, era greu de crezut ca altcineva să încerce să facă asta încă o dată. Ne-am înșelat amarnic.”

În primăvara anului curent, Everestul a văzut peste 900 de ascensiuni reușite, cu un record de 274 de persoane pe vârf în data de 20 mai pe ruta nepaleză.

26/05/2026

În urmă cu câteva zile, la adăpostul ceții dese, am revenit în abruptul vestic al Pietrei Craiului pentru o tură clasică de carpatism, prin Vâlcelul Crăiței și traseul Anghelide.

Desfășurate între Brâul de Jos și cel de Mijloc, locurile menționate cuprind fire din bazinele Șpirlei și Vlădușcăi și nu necesită prea multe prezentări, fiind populare printre pasionații de abrupt încă din a doua jumătate a veacului trecut. Traseul Anghelide a fost descris în 1968, an în care au fost legate, "oficial", cele două ramuri ale Brâului de Mijloc. Finalmente, în 1976 legatura unei comunități intens pasionate de acele locuri a fost, literalmente, bătută în cuie.

O incursiune prin astfel de locuri este, pentru noi, întotdeauna o plăcere. Și, când vii de departe și ești la prima întâlnire cu Piatra Craiului, nu putem decât să credem că plăcerea este cu atât mai mare, chiar dacă, într-un fel, te obligi să revii când cețurile se vor fi ridicat. 😅

Odată cu sosirea verii și până la venirea iernii, vom organiza ture pe văile de abrupt și brâurile Pietrei Craiului și Bucegilor și, dacă dorești să ne însoțești, te rugăm să ne contactezi. ⛰️

25/05/2026

La 25 mai 1909 se naște Niculae Baticu, poate cea mai importantă personalitate a mișcării alpine interbelice și întemeietorul cățărării pe stâncă moderne în România, odată cu parcurgerea primului traseu tehnic de perete.

Este pasionat de natură din copilărie, în adolescență făcând primele excursii cu școala, dar și în satele din jurul Bucureștiului, hoinărind uneori peste 70 de kilometri într-o singură zi. Primul contact cu muntele are loc în iunie 1929, pe traseul Bușteni - Drumul Schiel - Babele - Peștera - Bolboci; în urma acestei prime excursii, care îi va rămâne în amintire pentru totdeauna și pe care o consideră hotărâtoare pentru destinul său de drumeț și alpinist, se înscrie în Turing Clubul României. Tot atunci află că în Bucegi există și drumuri grele, cel mai greu la acea dată fiind considerată Valea Seacă a Caraimanului; își propune în taină ca, atunci când va putea parcurge drumul Schiel în două ore în loc de patru, să încerce Valea Seacă, fără a realiza pe moment că aceasta însemna antrenament. Două luni mai târziu merge într-o nouă excursie, pe traseul Sinaia - Piatra Arsă - Omul - Valea Cerbului; în lipsa unui însoțitor, pornește singur, așa cm va face de multe ori în următorii 5 ani pe care i-a petrecut pe potecile turistice.

Primul contact cu abruptul prahovean are loc în aprilie 1934, când, alături de grupul Olgăi Geresch, are loc o tentativă pe Valea Gălbinelelor. Necunoașterea terenului de către lider blochează grupul undeva în zona Vâlcelului Policandrului, iar coborârea se face cu mare dificultate, ajungând în Bușteni la miezul nopții. O săptămână mai târziu are loc o nouă pătrundere în abrupt, de data asta în zona nordică a Coștilei, prilej cu care învață că numai făcând antrenament poți simți cu adevărat plăcerea ascensiunilor. Tot în 1934 îl întâlnește pe Nae Dimitriu, alături de care participă la deschiderea unei variantă de acces în Hornul Ascuns din Colțul Mălinului; în urma acestei ascensiuni se înscrie în nou-înființatul Club Alpin Român. În cadrul clubului, se remarcă drept unul dintre promotorii ascensiunilor colective, parcurgând majoritatea văilor de abrupt ale Bucegilor, însă, spre deosebire de înaintași, preferă ascesiunile pe fir, peste toate săritorile, acest lucru constituind un deosebit antrenament tehnic pentru premierele viitoare.

Prima premieră are loc la 22 septembrie 1935, când, alături de Ion Trandafir, este primul care parcurge întreaga Creastă a Picăturii. La 13 octombrie, alături de Trandafir, Dan Popescu și Sorin Tulea, urcă Fisura Gălbinelelor. O săptămână mai târziu, urcă, dintr-o singură intrare și cu doar șapte pitoane, primul traseu tehnic de perete din românească, traseul Furcile din peretele Gălbinele. Anul următor are loc premiera popularei creste Coștila-Gălbinele, premieră la care, printr-un concurs de împrejurări, iau parte nu mai puțin de 14 persoane. În 1937 participă la o școală de cățărare modernă în italia, la Valbruna, ocazie cu care parcurge și câteva trasee în Dolomiți. În 1938 urmează o școală de instructori în Austria, în masivul Wilder Kaiser, iar la întoarcerea în țară organizează prima școală modernă de cățărare modernă pe stâncă, la nou-construitul refugiu Coștila.
În Război participă pe front ca pilot, iar în 1946 reîncepe mersul pe munte. Cu un antrenament deosebit, în același an reușește două premiere notabile, Traseul Celor Trei Surplombe și Fisura Pintenului Văii Albe; la ambele premiere este secondat, printre alții, de Emilian Cristea.

Între 1948 și 1964 este închis de regimul comunist din motive politice, Baticu fiind simpatizant al mișcării legionare. Imediat după eliberare, revenie pe munte, într-o excursie la Poiana Izvoarelor. Reîncepe parcurgerea văilor de abrupt și, după suficient antrenament, urcă, în calitate de secund, traseele de perete deschise în lunga sa absență din scena alpină românească. În anii '70 iar parte, pentru o perioadă scurtă, la alpinismul competițional și organizează ascensiuni colective, însă din motive politice nu va mai putea desfășura nicio activitate sub egida unui club. În 1981 publică "Amintirile unui alpinist", volum de memorii care zguduie scena alpină prin maniera intransigentă în care relatează unele evenimente, dezvăluind detalii deloc măgulitoare despre foști colegi de coardă sau personaje contemporane, care, în absența sa de pe scena montană, izbutiseră să își construiască atent o aureolă în comunitatea și politica vremii.

În 1984 publică, alături de Radu Țiteica, tratatul de istorie "Pe crestele Carpaților", o radiografie a istoriei alpine românești până la acel moment. Reinființează Clubul Alpin Român - Romanian Alpine la 15 ianuarie 1990.

Rolul lui Niculae Baticu în dezvoltarea cățărării pe stâncă în România este de o importanță deosebită; nu doar că este autorul primului traseu tehnic de perete, ci, în urma formării de specialitate în Italia și Austria, ține primele școli de tehnică alpină din România. A fost un promotor al cățărării libere, elegante, cu pitoane puține. S-a remarcat drept un personaj de o corectitudine de neclintit, gata să combată orice fals, lucru care, în mod firesc, i-a atras mulți dușmani în comunitatea alpină cu care a fost contemporan.

"De la pereți, la văi și apoi la potecă, am coborât scara. Și azi, ca la început, continui să merg, mai încet și mai pe la poalele munților, cu aceeași dragoste ca în trecut."

21/05/2026

La 21 mai 1899 se naște Nae Dimitriu, fondator al Clubului Alpin Român și, în cuvintele lui Radu Țiteica, "fanatic al abruptului" Bucegilor din perioada interbelică și personalitate cheie în din Bucegi.

În 1921 și 1922, student fiind și, foarte posibil, în contact cu membri SKV, parcurge creasta Carpaților Meridionali, pornind din Godeanu și până în munții Făgărașului. Pătrunde în abruptul prahovean al Bucegilor în 1929, prima ascensiune având loc în septembrie, pe Valea Coștilei, iar a doua, în decembrie, pe Firul Secundar al Gălbinelor, "de o măreție aproape neegalată de celelalte văi ale abruptului" și botezat, pe moment, "Vâlcelul Sf. Niculae". În 1930 urcă Valea Seacă a Caraimanului în cadrul unei excursii AER (Asociația Excursioniștilor Români) și publică descrierea traseului. Accidentul lui Gică Rafail din Hornurile Văii Seci - eveniment nefericit ce poate fi legat de publicarea descrierii cu pricina - produce ecouri în epocă, iar Dimitriu propune organizarea uneor ascensiuni gradate, dedicate oricărui amator care dorește să cunoască zonele de abrupt și, totodată, organizează sesiuni de antrenament pentru montaniarzii bucureșteni.

În 1931 părăsește AER, iar R. Țiteica vorbește despre încercările lui Dimitriu de a crea o secție alpină în cadrul Touring Clubului României (TCR), însă personalitatea-i tenace - "Nae Nebunul" - se ciocnește decisiv de egoul lui Mihai Haret, personaj care, printr-o atentă abordare și manipulare a societății, să își construiască o aureolă. În vara aceluiași an îi însoțește pe Alexandru Beldie, Ion Șincan, Olly Geresch și Petre Nistor pe Valea Gălbinele, ocolind săritorile firului principal prin Hornul dintre Fire. În aceeași perioadă îl reîntâlnește pe Radu Țiteica și, sub îndrumarea acestuia, urcă în Brâul Mare al Coștilei venind pe Brâul Caprelor, respectiv Poiana Mălinului-Valea Seacă-Valea Țapului. În decembrie 1931, pe zăpadă mare, urcă Valea Coștilei, iar în 1932, urmând, urcă partea inferioară a Văii Urzicii, ieșind pe fețe în Brâul Mare, pe un parcurs diferit față de cel urmat de grupul Țiteica.

În 1933 îi însoțește pe N. Comănescu și alții la a doua parcurgere completă a Văii Seci a Caraimanului și în aceeași primăvară parcurge Valea Adâncă. Aderă la gruparea alpină din cadrul ADMIR, în cadrul căruia își realizează visul, publicând Buletinul Alpin în iunie 1933. La 28 august 1933 urcă în premieră porțiunea inferioară a Firului Vertical al Gălbinelelor, antemergătorii alegând să intre în fir de la jumătatea parcursului, preferând ocolul Brâului Strungii; parcurgerea integrală, în premieră, a firului numit acum Horn Coamei, are loc la 15 octombrie. O lună mai târziu, la 19 noiembrie, urcă în premieră Colțul Mălinului, alături de N. Comănescu, Gh. Frim și Ion Șincan.

Părăsește ADMIR în 1934 și își duce la încheiere un vechi plan, și anume înființarea unui club al cățărătorilor. este constituit la 18 martie 1934, iar președinte este ales Gh. Frim. La 21 iunie 1934 urcă, în premieră, Țancul Uriașului din Caraiman, iar la 12 august urcă Hornul Ascuns din Colțul Mălinului, venind dinspre Strunga Neagră, tură la care a luat parte și Niculae Baticu, pe atunci simplu ucenic în abrupt; în același an și în aproximativ aceeași zonă, urca în premieră Muchia de Sus din Creasta Frumoasă. În 1935 parcurge integral Creasta Mălinului și urcă în premieră un traseu în peretele nordic al Acului Mare. În septembrie 1937, Nae Dimitriu ia parte la prima repetare a traseului Furcilor, primul traseu de perete din Carpații Românești.

În cadrul Clubului Alpin Român, Nae Dimitriu se îngrijește de publicarea Buletinului Alpin și, mai apoi, de Buletinul Clubului Alpin Român; în plus, continuă organizarea excursiilor colective, gradate, pentru a înlesni cunoașterea abruptului pentru orice pasionat de munte. Are o contribuție esențială la construcția Căminului Alpin și a refugiului Coștila, precum și a la achiziționarea sediului din București. Pe lângă scrierile din Buletin, are o bogată activitate publicistică în Gazeta Sporturilor și alte publicații ale vremii, pledând pentru traseele de cățărare și alpinism.

În 1944 devine președinte al Federației Societăților de Turism, iar în 1961 publică, alături de Emilian Cristea, Bucegii, Turism-Alpinism, ghid de referință în domeniu chiar și în zilele noastre.

În epocă s-a consumat o rivalitate sportivă între Dimitriu și Comănescu, ambii animați de o puternică pasiune pentru abruptul Bucegilor. Aceasta s-a consumat în mod tragic, în martie 1936, odată cu moartea lui Comănescu într-o avalanșă petrecută pe Valea Coștilei.

Nae Dimitriu n-a fost nici primul explorator al abrupturilor, nici cel mai bun cățărător, nici cel mai bun vorbitor de limbă română și nici cel mai bun exemplu uman. A fost, însă, "sufletul Clubului Alpin Român".
---
Imagine reprodusă din colecția de fotografii Sorin Tulea.

20/05/2026

În ultimul sfârșit de săptămână am fost în Piatra Craiului, unde am urcat Padina Închisă până la intersecția cu Brâul Caprelor, pe care am coborât.

Pe o vreme cam nehotărâtă, care-a trecut lesne de la soare, la vânt, nori, ploaie și, finalmente, soare, am urcat pe firul văii, tot mai dezgolit de zăpadă, și am coborăt pe poteca marcată de drumeție de-al lungul Brâului Caprelor.

Una dintre cele patru văi de abrupt importante din jurul vârfului Turnu, Padina Închisă a fost cunoscută sașilor brașoveni încă din primele decenii ale secolului trecut, numită fiind de aceștia "Quelle Schlucht", toponim legat atât de izvorului din zona mediană, cât și cel de La Găvan.

Cu un fir principal accesibil pasionaților de scrambling și carpatism, întrerupt de un singur obstacol major ("Săritoarea de sub Găvan", UIAA III), Padina Închisă este atractivă atât pentru iubitorii de abrupt, cât și pentru cățărători, aici aflându-se unele dintre cele mai dificile trasee din Piatra Craiului. ⛰️

În poate prima tură 'de vară' din abrupt din acest an, Padina Închisă ne-a primit cu de toate. Și rău n-a fost. ☺️

18/05/2026

Plecați la drum cu gândul la Colțul Mălinului, am schimbat din mers planul, condițiile zăpezii fiind diferite de ceea ce ne doream, și, astfel, am ajuns pe Colțul Prăpădit.

Individualizat în imediata vecinătate a Brâului Caprelor, între Valea Seacă a Coștilei și Valea Verde, Colțul Prăpădit nu se remarcă printr-o cățărare deosebită, ci printr-o panoramă cuprinzătoare a Coștilei, cu unghiuri unice spre bazinele Văii Mălinului și Văii Seci.

Zona a fost explorată de vânătorii de capre negre încă din primii ani ai secolului trecut, N. Bogdan publicând în 1910 o descriere a Brâului Caprelor, care leagă Valea Mălinului de Valea Țapului, în urma unei ture realizate anterior în compania ghidului Butmăloi. Ulterior, în prima hartă a abruptului prahovean, realizată de frații Țiteica, apare și denumirea Colțului Prăpădit, adăugată de Mihai Haret, turist dornic de a se afirma în comunitatea montană a timpului.

"Întorși" astfel din drum, ne-am bucurat de o zonă salbatică și puțin umblată a Bucegilor, de unghiuri noi către locuri dragi și, bineînțeles, de o zi petrecută în natură. Și de leurda de la final! 💚

17/05/2026

Parcă mai ieri am fost pe-acolo... 🤭💚

Back to Nature

03/06/2026

02/06/2026

29/05/2026

26/05/2026

25/05/2026

21/05/2026

20/05/2026

18/05/2026

17/05/2026

Address

Telephone

Website

Alerts

Contact The Business

Shortcuts

Share

Category