01/09/2026
Tăul Țapului. O tură superbă, cu un final pe care sigur nu îl uit prea curând
După Apuseni am zis să ne întoarcem în Retezat, de data asta la unul dintre cele mai frumoase lacuri glaciare din România, Tăul Țapului.
Făcusem deja Lacul Găleș, iar traseul acesta era ceva mai scurt, dar mai abrupt. În schimb, mai avea un mic „bonus”: cei aproximativ 23 de kilometri de drum forestier până la Stâna de Râu.
Am spus de la început că drumul acesta probabil îndepărtează destul de mulți oameni. Nu e chiar partea romantică dintr-o zi de munte, dar iubitorii de munte fac și corvoada asta atunci când știu ce îi așteaptă la capăt.
Și s-a adeverit din nou că merită.
Tura s-a umplut cu oameni faini, mulți dintre ei deja cunoscuți nouă, oameni care vin constant și cu care parcă nu mai simți că pleci într-o tură organizată, ci că te întâlnești din nou cu o gașcă dragă.
Am avut și oameni noi. Ba chiar au venit oameni din Arad, care au bătut cale lungă ca să fie cu noi, spunând că au au*it de spiritul turelor COG. Recunosc că m-a bucurat tare mult lucrul acesta.
Dimineața am avut și o situație pe care nu o știam dinainte. Unul dintre participanți mai fusese cu noi și îi convinsese și pe doi prieteni să vină. Abia când ne-am întâlnit mi-am dat seama că cei doi erau oameni noi pentru noi.
Incă de când au coborât din mașină mi-am dat seama că unul dintre ei nu părea obișnuit cu muntele și nici nu părea să aibă condiția fizică necesară pentru un traseu de nivelul acesta.
Le-am spus clar că traseul este greu și că urcarea e abruptă. Ei mi-au spus că merg toți trei împreună, că au grijă unul de celălalt și că, dacă unul nu mai poate, se întorc împreună.
Am acceptat, dar evident că pe traseu am rămas foarte atent la ei.
Prima urcare era abruptă și știam că acolo o să îmi dau seama destul de repede cm stă grupul.
Am pus-o pe Codruța în față, cu cei care urcă mai repede, pe Aquaman să închidă grupul, iar pe prietenul meu Mihai să rămână cu grupul de mijloc, cei care merg bine și constant. Eu am pendulat între grupuri, dar cu mai multă atenție spre spate.
Cu cei care vin regulat eram liniștit. Le știam ritmul, le știam condiția și știam cm reacționează când traseul începe să se încline serios.
Chiar de la prima urcare abruptă s-a confirmat ceea ce bănuiam. Unul dintre cei doi participanți noi avea dificultăți mari. Era clar că efortul îl depășea și cred că nici el nu se așteptase ca muntele să îl obosească atât de tare.
Am discutat cu el și cu prietenii lui și le-am spus din nou ce vedeam eu: problema nu este doar să ajungi sus. Trebuie să mai ai suficientă energie și să cobori.
Pe munte, vârful sau reprezintă doar jumătate din drum. Jumătatea mai ușoară.
Ei au vrut să continue împreună, să meargă mai încet și să se ajute, exact cm îmi spuseseră dimineața. Eu le-am spus foarte clar că, din punctul meu de vedere, va fi greu și mai ales coborârea va deveni o problemă dacă oboseala se acumulează prea mult.
Încep, după atâtea ture si atâția ani pe munte să mai „prevăd viitorul”. :)
Urcarea, în rest, a fost superbă. Abruptă, dar cu niște peisaje extraordinare. Retezatul îți cere efort, dar îți dă înapoi enorm prin peisaje.
Chiar înainte de ultima urcare spre lac este un pârâu cu apă incredibil de limpede. De acolo se vedea și urcarea noastră, iar oamenii de pe potecă păreau niște furnici pe versant.
Am stat puțin acolo și am reușit să îl conving pe participantul despre care povesteam să nu mai facă și ultima bucată. Era deja foarte obosit și cred că a fost cea mai bună decizie.
Restul grupului a continuat spre Tăul Țapului.
Iar sus... nu prea mai sunt multe de spus.
Lacul avea culoarea turcoaz incredibilă, munții se ridicau în jurul nostru, iar oamenii erau încântați. Eu eram tare mulțumit că încă o tură se desfășura frumos și că vedeam oamenii bucuroși că au ajuns într-un asemenea loc.
Dar, chiar dacă mă bucuram de lac, gândul meu era deja la coborâre.
Trebuia să îi aducem pe toți jos în siguranță.
Așa că, poate mai mult decât de obicei, am stat în partea din spate a grupului. Coborârea era abruptă și știam că acolo oboseala începe să conteze mult mai tare.
Cei care vin constant cu noi au coborât foarte bine. Încet unde trebuia, atenți, concentrați, fără grabă.
În cazul participantului nou, cam când mai rămăsese un sfert din traseu, am văzut că oboseala devenise foarte serioasă. Le-am spus prietenilor lui să fie atenți, pentru că atunci când omul ajunge foarte obosit, riscul să se împiedice sau să cadă crește mult.
Am rămas în apropiere și l-am supravegheat.
La un moment dat pur și simplu nu a mai putut.
Indiferent câte geluri, săruri de hidratare sau alte lucruri îi poți da pe parcurs, ele nu pot înlocui condiția fizică. Pot ajuta, dar nu fac minuni.
Am făcut pauză, i-am dat timp să își revină, am adaptat ritmul și am continuat încet.
Până la urmă am ajuns cu toții jos, în siguranță.
Obosiți, dar fericiți.
Eu aveam o satisfacție foarte mare. Se terminase încă o tură frumoasă și, uitându-mă la oamenii care vin constant cu noi, vedeam și la ei bucuria că au dus la capăt o drumeție serioasă, într-un loc absolut superb.
Am urcat în mașini și am început din nou lungul drum forestier spre civilizație.
Și undeva pe drumul acela mi-a picat fisa.
Drona.
Mi-am dat seama că, fiind atât de concentrat pe coborâre și pe grup, o lăsasem sus, lângă lac, în iarbă.
Cred că pentru câteva secunde nu am vrut să cred.
La prima oprire pentru cafea am verificat și m-am convins că da, exact acolo rămăsese.
Să ne întoarcem atunci nu era o variantă. Ar fi însemnat să țin oamenii încă multe ore în munte și să ne prindă noaptea doar pentru o greșeală a mea.
Așa că am decis simplu.
Duc oamenii înapoi în Sibiu, ne încheiem tura cm trebuie, iar eu mă întorc a doua zi dimineață în Retezat și sper că drona mă așteaptă tot acolo.
Mi-a mai rămas însă un gând după tura asta.
Mie îmi place foarte mult să aduc oameni noi pe munte. Îmi place să văd oameni care descoperă locuri, care poate la început nu cred că pot și care, în timp, ajung să facă trasee tot mai frumoase.
Dar muntele trebuie respectat.
Nu trebuie să începi direct cu trasee grele doar pentru că ai văzut niște poze frumoase sau pentru că prietenii tăi pot să le facă.
Muntele trebuie luat ușor, cu răbdare. Începi cu ture mai simple, vezi cm reacționează corpul, mai crești puțin distanța, mai adaugi diferență de nivel, mai înveți câte ceva, îți construiești condiția fizică și abia apoi mergi mai departe.
Condiția fizică nu se cumpără și nu se rezolvă cu un gel în rucsac. Se construiește în timp.
Și tocmai asta e frumos.
Astăzi faci o tură mai simplă, peste câteva luni una mai grea, iar într-o zi ajungi într-un loc precum Retezat și te bucuri de el fără ca tot efortul să se transforme într-o luptă cu tine însuți.
Despre aventura mea de a doua zi, când m-am întors după dronă, cred că merită o poveste separată. :)
Mulțumesc tuturor celor care au venit, celor care au avut încredere și celor care au mers responsabil până la capăt.
Tăul Țapului, to be continued...
Photo credit Irina Stoica
